E început de primăvară și sunt într-o scurtă vacanță în Bologna. Cu un domn. Domnul vrea să mă impresioneze. Pare pregătit sufletește să facă față unor pretenții destul de mari – apreciez, dar mă și amuz un pic pe seama lui. Îi zic c-abia aștept să merg în piață și tresare: nu se aștepta deloc la asta. E uimit, dar răsuflă ușurat. Ei, și după ce termin eu cu piața, în timp ce rotesc niște spaghetti într-o furculiță, îmi povestește domnul despre Santuario di Madonna San Luca: o biserică veche, cocoțată pe vârful unui deal. Vai, și ce priveliște superbă e de-acolo. Doar că nu-i tocmai ușor de ajuns: sunt scări, dar e un drum lung. Și parcă nu prea aveam chef de câțiva kilometri de urcat pe scări fix așa, după spaghetti și-un pahar de vin.

Dar iată că ne iese-n cale un afiș pe care scrie că există un trenuleț care ne duce acolo sus. Mă entuziasmez: „Hai cu trenulețul, îi zic. Facem doar 20 minute.”
Ei, și vine trenulețul. Se face coadă. Nu înțelegem de ce, dar trebuie să rămână un vagon gol. Turiștii vociferează-n toate limbile. Au și de ce: e ultimul tren, nu mai vine altul. Ar dura o veșnicie să meargă acolo pe jos. Ar fi, probabil, prea scump să ia un taxi. Eu sunt zen – până la urmă vacanța a fost frumoasă cu trenuleț sau fără, cu mers la Sanctuarul cu pricina sau nu. Dar domnul vrea să-mi facă pe plac. Acum, la cât PR făcuse pentru sanctuarul ăla și la cât mi-l vânduse, na, îl credeam. Îmi zice hotărât: „Așteaptă-mă un minut, că rezolv eu.” Și pleacă, extrem de sigur pe el.

Recunosc, mi-a scăpat un zâmbet ușor malițios. Cred că mi-am dat și ochii peste cap, dar, din fericire, domnul n-a văzut, că doar era în misiune. Acum, sincer, ce „să rezolve”? Toți cei care nu fuseseră atât de vigilenți încât să se urce-n trenuleț încercau același lucru: „să rezolve”. Ce putea domnul acesta să facă? Să-i dea jos pe cei care s-au urcat deja?
Rămân la ceva distanță și savurez scena: e acolo, lângă alți cinci, șase doritori de trenuleț. Femeia care vinde bilete nu știe cum să scape mai repede de toți: e evident că nu are atâtea locuri. N-ascultă pe nimeni. Nici măcar pe domnul care era cu mine și care se apucase să-i spună ceva în italiană. Însă, pentru că stau un pic mai departe și nici nu-s atât de implicată în ceea ce avea șanse să devină un conflict, observ că mai sunt doar două locuri în tren. Doamna de la bilete vrea doar să fie lăsată-n pace, gesticulează, n-o interesează argumentele nimănui. Domnul cu care eram cedează și, învins, îmi prezintă un plan B.

„Așteaptă puțin”, îi spun. Mă tot întreabă de ce, îmi zice să mergem nu știu unde. Îl rog să aibă un pic de răbdare și să nu mai vocifereze atâta. Mă rog, poate nu chiar cu cuvintele astea :).
Din fericire, intuiția mea a funcționat. În vreo două minute, grupul de turiști s-a îndepărtat. Rămânem doar noi doi cu doamna de la bilete. Fac un pas în față, îi zâmbesc și – fără să-mi țin nasul pe sus, fără vreun ton prețios – îi spun ce vreau să audă: „Suntem doar doi.” Oftează. Se uită spre tren, vede și ea singurele două locuri libere. În 20 de minute eram la destinație.

–

OK, situația de mai sus nu e una de viață și de moarte. Nu intenționez să spun că vai, am obținut o adevărată victorie și că merit și-un trofeu. Din contră. Vreau să spun doar că e foarte ușor să ne pierdem răbdarea pentru niște lucruri care n-au prea mare importanță. Că uităm să vedem partea plină a paharului și că putem crea situații incomode din nimic. Și că, în cele mai multe cazuri, cei din jurul nostru răspund unui zâmbet tot cu un zâmbet. Eu, una, am avut parte de o mulțime de lucruri bune când am găsit puterea să apelez la delicatețe și la răbdare. Când am dat cu pumnul în masă, doar am creat tensiune. Și m-am ales și cu o stare proastă.

Sunt sigură că și tu ai avut experiențe din astea. Poate-mi spui, în comentarii, din ce situație incomodă ai ieșit cu un zâmbet.

Am scris textul ăsta la invitația parodontax. O poveste care este acum parte din campania Zâmbește România, demarată în 2012 de GSK Consumer Healthcare. Și mi-a plăcut să-l scriu, nu doar pentru că mi-am adus aminte de momente amuzante, precum cel de la Bologna, ci pentru că mi se pare foarte important să pui în aceeași propoziție zâmbetul și sănătatea orală. Pentru mine, asta înseamnă să vorbim despre sănătatea minții, a sufletului, și cea a trupului, în același timp. Mai mult, mi se potrivește perfect povestea asta cu partea plină a paharului – de la începutul primăverii fac și eu acest exercițiu: țin un fel de jurnal pe post-it-uri. Acolo notez bucuriile de zi cu zi; pentru că eu cred că în fiecare zi ni se întâmplă ceva bun. Trebuie doar să vrem să vedem asta.
Campania se numește Zâmbește România; a mea, la un nivel muuult mai mic, e #MaraZâmbeste.

The post Stai liniștită, rezolv eu appeared first on Mara Coman.

Cine are copii înțelege foarte bine cum e cu instinctul ăla care se activează aproape pe nesimțite: vrei să-ți protejezi copiii cu orice preț. Nu-i nimic mai important de atât. O știu din proprie experiență: când le îmbrățișez pe Ioana și pe Maria mi se pare că totul se reduce la noi trei și-aproape că-ncerc să le apăr cu brațele mele de orice lucru care le-ar putea atinge. Am senzația că, dacă le țin acolo, lângă mine, n-o să li se întâmple nimic rău. Și le spun deseori că, indiferent unde ne va duce viața, o să fiu lângă ele.

Bineînțeles, dorința mea – și a oricărui părinte, de altfel – de a-mi proteja copilele nu înseamnă să fac doar lucruri care le plac lor. Pentru ca să le protejez înseamnă, de exemplu, și să nu mănânce ciocolată în loc de cină. Și să se trezească dimineața ca să meargă la școală în fiecare zi. Și să ne ducem la doctor când sunt răcite. Și să facă vaccinurile atunci când medicul lor de familie îmi spune că trebuie. Pentru că, da, din punctul meu de vedere, vaccinurile sunt obligatorii pentru sănătatea unui copil.

Desigur, Ioana și Maria au făcut primele vaccinuri în maternitate; nici nu mi-a trecut prin cap să pun la îndoială necesitatea lor. Asta se întâmpla acum mai bine de opt ani. Între timp, curentul anti-vaccinare a luat proporții. Mi-am dat seama de asta după o discuție cu doctorița fetelor. Mă sunase să mă anunțe că trebuie să le mai facă un vaccin, iar eu i-am spus că sunt răcite, deci trebuie să mai așteptăm puțin. Și-atunci m-a întrebat dacă sunt de acord cu vaccinarea. M-a surprins. Cum să nu fiu?!, am întrebat. Mi-a zis că sunt și părinți care refuză. Și n-am putut să nu mă gândesc oare cum s-ar simți un părinte al cărui copil s-ar îmbolnăvi din cauză că el – adultul responsabil – a decis să nu-l vaccineze. N-aș vrea să fiu în pielea lui nici măcar o secundă. N-aș putea să dorm noaptea. N-aș putea să respir. N-aș putea să mă mai uit în ochii copilului meu.

Recunosc că nici măcar nu mai am răbdare să port o discuție în contradictoriu despre vaccinare. Din fericire, rareori sunt pusă în situația asta – prietenii mei, cu care-mi petrec cel mai mult timp, și-au vaccinat copiii. Iar când ei sau copiii lor au vreo problemă de sănătate merg la medic, nu se tratează cu extract de ferigă sau infuzie de papură, nici nu fac incantații ca să se vindece. Sunt înconjurată de oameni care, cel puțin pe temele astea, gândesc la fel ca mine.

Desigur că am auzit și eu care sunt „argumentele” celor care nu-și vaccinează copiii. Am dat peste ele pe internet sau la TV. M-am uitat, nu cu mult timp în urmă, la o dezbatere televizată pe tema asta. Și m-am întrebat cum e posibil ca cineva să selecteze, din toate informațiile de specialitate, doar pe cele care-i convin. Mă rog, până la urmă, fiecare poate să creadă ce vrea. Însă mi se pare extrem de periculos faptul că sunt oameni care militează anti-vaccin folosindu-se de informații neverificate și care, în felul ăsta, îi influențează pe alții. Au păreri bazate pe niște teorii și pe studii nedemonstrate pe care le folosesc jucându-se cu viețile celorlalți. Pentru că, în final, să refuzi vaccinarea copilului tău – și să iei această hotărâre pentru el, fiindcă un minor nu poate să decidă – înseamnă să te joci cu viața lui.

Nu întâmplător scriu acest articol acum, în Săptămâna Mondială a Imunizării. Probabil că, în perioada asta, vor ajunge la tine, din diverse surse, informații importante legate de vaccinare. Poate că le știi deja, dar îmi fac și eu datoria să spun că:

• imunizarea prin vaccinare salvează milioane de vieți – peste 6 milioane* în fiecare an;
• un vaccin înseamnă mai mult de 10 ani de cercetare și o investiție de sute de milioane de euro. Apoi e nevoie de cel puțin un an pentru a fi aprobat și de alți doi ani pentru a fi produs;
• 70% din acest timp de producție e dedicat controlului calității: asta se traduce prin eficacitatea și siguranța vaccinului.

Astfel, un vaccin înseamnă acest drum de la cercetare până la momentul în care e finalizată producția. Este, practic, un efort imens – dar e genul de efort care a salvat omenirea. De-asta mă întreb cum, oare cum se poate trezi cineva dimineața și să-și spună: „Ah, io sunt mai deștept. Copilul meu n-are nevoie de vaccinare! Știu eu mai bine”.
Iar acest „sunt eu mai deștept” nu are implicații doar pentru tine și familia ta. Un copil nevaccinat va transmite un virus contagios celor care suferă de o boală cronică sau celor care, dintr-un motiv sau altul, nu au voie să fie vaccinați pentru o anumită perioadă de timp (de exemplu, e cazul celor care suferă de o boală autoimună).

Ei, bine, în tot acest context, în România a scăzut vizibil rata de vaccinare. Adică e sub 95%, rata recomandată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Iar scăderea asta nu e așa, un moft – conform OMS, ea reprezintă una dintre cele 10 amenințări majore la adresa sănătății globale.

Cred că e foarte important să nu uităm cum arăta lumea cu nici măcar 20-30 ani în urmă, când încă nu se descoperiseră vaccinuri care să ne apere de boli foarte grave:

• în 1918, pandemia de gripă a ucis 5% din populația lumii;
• cu mai puțin de 30 de ani în urmă, poliomielita a lăsat mii de copii cu dizabilități permanente;
• acum 20 de ani, pneumococul, era cauza a 800.000 de decese anual. Majoritatea victimelor au fost copii.

Și acum, gândește-te: cum ar fi ca, din cauza inconștienței celor care refuză vaccinarea, toate astea să se întâmple din nou? Cum te-ai simți tu, ca părinte, să-ți vezi copilul suferind pentru că, în loc să-l vaccinezi, ai fost atât de iresponsabil încât să crezi că te poți juca de-a anti-vaccinismul cu prețul vieții lui?

Articol realizat la inițiativa GSK cu ocazia Săptămânii Mondiale a Imunizării.

*Ehreth, J: Vaccine 2003 21 596-600: The global value of vaccination

The post De ce i-ai face asta copilului tău? appeared first on Mara Coman.

Lucrurile nespuse mi s-au părut mereu o povară foarte greu de dus.

„Lucruri nespuse”, adică întâmplări, fapte, povești pe care nu trebuia să le știe nimeni. Știu că sună de parcă am îngropat un cadavru și, din motivul ăsta, am niște secrete teribile. Dar, tocmai, e vorba de niște nimicuri: de exemplu, într-a zecea, era să rămân corigentă la franceză. Și chestia asta era extrem de rușinoasă, deci trebuia ținută secret, să nu afle lumea. Ai mei au trăit după principiul ăsta, că rufele se spală în familie. Iar eu, bineînțeles, trebuia să fiu impecabilă. Copilul perfect. Care face ce trebuie, spune ce trebuie și se poartă cum trebuie. Cel puțin aparent. Pentru că, în realitate, eram doar un copil ca toți ceilalți, cu bune și cu rele. Dar ai mei nu se puteau lăuda cu asta, deci relele erau băgate sub preș. Deveneam copilul perfect, așa, de ochii lumii.

Am crescut și am încercat să văd ce se întâmplă dacă spun lucruri despre mine, lucruri pe care, conform celor șapte ani de-acasă, le-aș fi trecut sub tăcere. Le-am povestit prietenilor mei despre momente în care mi-a fost rușine. Despre zile în care mi-a fost greu și am simțit că doare. Despre decizii greșite, pe care nici mie nu-mi vine să cred că le-am luat. O mulțime de lucruri din astea, care ar fi trebuit să fie în categoria „nespuselor”. Le-am spus cu voce tare și am găsit acolo ușurare. Și mi-am dat seama cât de greu mi-a fost să le ascund și ce povară am cărat după mine atâția ani.

Dar sunt și oameni care au povești foarte greu de spus. Și, dacă își fac curaj și le spun, nu găsesc ușurare. Din contră. Găsesc discriminare, stigmă, persoane care nu vor să stea lângă ei pe scaun și care nu vor nici măcar să respire același aer cu ei. Care își feresc privirea. Vorbesc despre cei infectați cu HIV. Mda, uite aici ceva ce nu poate fi spus, nu nimicurile pe care le-am înșirat eu mai sus.

Sunt peste 15 000 de oameni infectați cu HIV în România. Cum ai reacționa dacă, într-o zi, un cunoscut de-ai tăi te-ar privi în ochi și ți-ar spune asta? Te-ai uita în altă parte și ai face doi pași în spate? Ți-ar fi teamă ca nu cumva să te molipsești și tu de acest virus teribil – deși orice persoană educată știe cum se transmite HIV. Nu prin privire, nu prin atingere, nu prin aerul pe care îl respirăm împreună.

Nu întâmplător scriu rândurile astea acum, în preajma Zilei Mondiale de Luptă împotriva HIV/SIDA. GSK a lansat campania „Nu-ți feri privirea” tocmai pentru a sprijini persoanele infectate și pentru a sublinia cât e de important să fim solidari cu cei care trăiesc cu acest virus. Cei care sunt, de foarte multe ori, discriminați din acest motiv.

Viața cu HIV e o provocare. E adevărat că acum există tratamente care dau rezultate și că speranța de viață a celor infectați cu HIV este egală – sau chiar mai mare – cu a celorlalți. Cei care se tratează corect trăiesc cu acest virus. Și da, cei infectați cu HIV pot trăi chiar mai mult decât cei neinfectați, pentru că sunt monitorizați continuu și, astfel, sunt șanse mai mari ca orice altă problemă de sănătate să fie descoperită în stadiu incipient și, deci, tratată corespunzător.

Însă acești oameni sunt discriminați*. La serviciu, la spital, uneori și în familie. De foarte multe ori, personalul medical le refuză tratamentul. În România, există județe în care nici un medic stomatolog nu vrea să trateze un pacient care are HIV. Există asistente care nu vor să le facă o injecție, de teamă să nu se molipsească. Dacă până și personalul din spital are aceste reacții, imaginează-ți discriminarea de care au parte când intră în contact cu oameni care nu știu exact cum se transmite HIV. Iar de aici până la depresie nu e decât un pas. Ăsta e motivul pentru care GSK a demarat campania „Nu-ți feri privirea”. E o metaforă și un îndemn la informare: virusul nu se poate transmite printr-un contact vizual. Nici printr-o strângere de mână.

Am primit, ieri, această imagine. Un bărbat care trăiește cu HIV mă privește fix în ochi. Pe spate, sunt câteva vorbe. Nu mă cunoaște, nu știe cine sunt. Dar îmi scrie că îmi mulțumește că sunt alături de el și că nu mi-am ferit privirea. Am făcut și eu același lucru, deși e doar un gest simbolic: o fotografie în care mă uit în ochii lui. Și rândurile astea. Nici eu nu-l cunosc. Dar mi-ar plăcea să îi spun că sunt convinsă că duce pe umeri o greutate imensă. Și că mi-aș dori ca, într-o zi, să poată spune prin ce trece fără să-i fie teamă de reacțiile celor din jur. Fără să fie stigmatizat. Pentru că e deja destul de greu să trăiască cu HIV – omul ăsta nu mai are nevoie nici de povara discriminării, nici de cea a „lucrurilor nespuse”.

*Conform unui studiu realizat pentru Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în anul 2015, percepţia dominantă cu privire la grupurile discriminate în România face referire în primul rând la persoanele cu HIV/SIDA (65%). Persoanele infectate cu HIV reprezintă categoria cu cele mai mici şanse de acces pe piaţa muncii, 70% dintre români considerând că este mai uşor pentru persoanele neinfectate să îşi găsească un loc de muncă.

The post Nu-ți feri privirea appeared first on Mara Coman.