Am ascultat ieri toate speech-urile de la TEDxBucharestSalon, am fost chiar și la after party-ul de la Qreator. Aseară însă, în drum spre casă, mă bântuiau câteva povești pe care le-am auzit acolo. Ceea ce pentru mine a fost, totuși, o surpriză: deși știam că, de multe ori, discursurile TEDx pot fi extrem de emoționante, ieri nu m-am gândit prea mult la asta. Da, eram sigură că o să învăț ceva de la oamenii de pe scenă. Însă îmi imaginam mai degrabă că va fi ceva profesional și că o să plec de-acolo cu un drive care să mă facă să merg până-n pânzele albe, ceva care să mă convingă să-mi asum niște riscuri sau alte lucruri din aceeași categorie.

Doar că am venit acasă cu altfel de lecții. Dacă ar fi să le bag în niște categorii, atunci pot spune că au fost lecții despre control și despre lipsa de control.

Despre control, pentru că au fost niște momente în care mi-a fost foarte greu să-mi controlez lacrimile. Deși plâng foarte rar când mi se întâmplă mie ceva (și mai degrabă pentru că mă înfurii, foarte rar pentru că mă doare – dar asta e o poveste mai lungă), unele întâmplări mă impresionează teribil. Iar ieri, la TEDx, au fost spuse niște lucruri care ar mișca până și o statuie. De asta m-am tot întrebat la cum au știut femeile de pe scenă șă-și controleze lacrimile. Eu n-aș fi reușit.

Și-apoi a fost lecția despre lipsa controlului – o lecție grea pentru mine, care-s atât de obișnuită să știu. Ce fac, unde merg, cu cine, de ce. Poate că sună a om organizat și vrei să mă feliciți, dar, din păcate, nu e asta. Nu. Controlul e zona mea de siguranță, iar surprizele mă calcă pe nervi. Instinctiv, calculez ce urmează, ce ar putea urma. În anumite situații pot să fac, în minte, toate scenariile posibile: ce s-ar putea întâmpla dacă. E ceva teribil de obositor și, de altfel, în 99% din cazuri, e inutil.
Am ascultat ieri și povestea unei femei cu un succes profesional de necontestat, o femeie care a încercat și ea să-și planifice cariera și viața. În aproape orice etapă, începând din anii de școală, a știut unde vrea să ajungă – și a și reușit. Și-apoi a spus cum și-a pierdut fiica. A spus și ce a ajutat-o să poată să trăiască mai departe și să învețe să trăiască, de fapt, această nouă viață. Pierderea asta n-a putut fi nici planificată, nici împiedicată. A fost acel lucru care n-a putut fi controlat.

„O tragedie poate să vină oricând”, mi-a spus cineva, încercând să mă convingă să nu mai planific – și să nu mai încerc să controlez – tot. Nu ajută să fii de veghe tot timpul și, mai mult, e ceva ce te golește de resurse.

De-asta reflectam, aseară, în drumul meu spre casă, și la lipsa controlului.

După tot ce am ascultat ieri, mi-am amintit încă o dată cât de important e să mă bucur de  ce am. Mi-am spus că îmi e bine. E totul bine. Nu e nici un nor.
Azi-dimineață mi-am pus căștile în urechi, m-am dus la piață și-am cumpărat lobodă ca să le fac copiilor „ciorbă roz”. M-am plimbat prin piață fără grabă, am luat fructe și multe verdețuri. Am simțit că-i primăvară când mi-am făcut salată cu ridichi, mărar și ceapă verde. Am mai băut o cafea, m-am ascuns sub pătură, am scris chestia asta.
Mi-e bine și, deși n-am habar dacă o să reușesc vreodată pe deplin, încerc să fac acest exercițiu: să las viața să se întâmple, fără să mai controlez și să planific până în cele mai mici detalii.

P.S. Toate discursurile de ieri de la TEDxBucharest au fost interesante și conțin învățături importante. Desigur, fiecare are preferatele sale, în funcție de afinități sau de ce experiențe a avut în viață.
Dacă ar fi să fac o recomandare subiectivă, atunci aș urmări speech-urile ținute de Olivia Vereha, Mădălina Uceanu, Ilinca Păun, Andreea Georgescu și Mihaela Miroiu. Nu știu exact când, dar vor fi disponibile toate pe YouTube.

The post Nu e nici un nor appeared first on Mara Coman.

Tocmai am terminat de citit un interviu cu o femeie de carieră – nu contează cine, dar nu fac mișto, e o persoană care chiar are o carieră. Un job și o poziție de invidiat, to die for. Și, nici o surpriză, totul e minunat în viața ei. Face exact ce îi place și reușește să împace și cariera, și familia. Ba chiar are și timp liber pe deasupra.

Numai că mie îmi transmite exact contrariul. Oare e totul chiar așa roz? Oare sunt oameni care chiar pot să le facă bine pe toate? Există carieră fără sacrificii, fără renunțări? Sau doar răspundem la niște întrebări cu ceea ce vrem să se știe despre noi?
Și dacă da, nu creăm niște așteptări false, nu îi facem pe ceilalți să creadă că totul e floare la ureche? Pentru că eu, una, după ce am citit interviul respectiv, am avut senzația că sunt păcălită – fix ca în reclamele alea în care ți se promite că nu știu care detergent spală vasele singur. L-am încercat și n-a mers. Cel puțin pentru mine – cine știe, o fi funcționat la altcineva.

Disclaimer: nu vorbesc despre mine ca despre o „femeie de carieră”. Nici nu-mi place termenul, nici nu sunt wonder woman (mie chiar nu-mi ies toate, serios), nici nu cred că am o „carieră”. Am un job. E ăla pe care mi l-am dorit, pe care l-am visat, dar e un simplu job – cel puțin în țara asta. Și e un job pentru care am muncit. Și n-a fost mereu totul glam, cu paiete și cu glitter.

La primul meu serviciu nu aveam computer. În ziua de azi, așa ceva ar fi o dramă. Atunci, n-aveam computer nici la birou, nici acasă. Veneam la birou și așteptam să plece vreuna dintre colege pe teren, ca apoi să-mi fac și eu treaba la calculatorul ei. Uneori se întâmpla asta pe la 4 după-amiaza. Stăteam până târziu în redacție, câteodată mă prindea miezul nopții, altă dată, dimineața. Era, parțial, și din vina mea: că nu mă organizam cum trebuie. Că n-aveam „inspirație” fix în acel moment și citeam diverse alte lucruri până când îmi venea ideea magică. Dar aveam 20 de ani și nu mi se părea că aș fi avut ceva mai important de făcut.

Când m-am mutat din presă în PR a fost prima dată când am avut senzația aia că mă arunc în mare și nu știu să înot. A fost ușor? Nici pe departe. Erau multe lucruri noi, pe care le-am învățat pe parcurs. Cu prețul unor nopți nedormite și al unor weekend-uri petrecute în companie. Îmi amintesc că am organizat câteva evenimente și că, în zilele alea, îmi suna telefonul ca la gară. Aveam mereu un apel în așteptare. Sunam înapoi, aveam alt apel în așteptare. În ultima zi mi-am dat seama că am de produs niște carduri și – nu știu cum, cred că printr-o magie – le-am primit cu 15 minute înainte de începerea evenimentului. A ieșit totul bine, dar nu, nu fără eforturi. Nu cu opt ore de lucru și nici cu telefonul și mailul închise la 5 pm.

Mi-era dor de presă și m-am întors. Îmi amintesc și acum când mi-a sunat telefonul și mi-a fost propusă poziția de redactor-șef. Îmi tremurau genunchii. OK, urma să dau un interviu și să fac o strategie editorială coerentă. Și eu aveam fluturași în stomac – fix ca atunci când te îndrăgostești și nu te mai poți gândi la nimic altceva.

Mi-am dorit job-ul ăla al naibii de mult. Dar da, m-am aruncat din nou în apă fără să știu să înot. Erau multe lucruri noi: să faci o strategie editorială care să fie aprobată de o licență internațională, să lucrezi cu cei de la licență, să angajezi o echipă și să o coordonezi. A urmat un an greu, foarte greu. A fost anul în care am învățat, probabil, cel mai mult, dar a fost și cel mai dificil.

Viață echilibrată? În nici un caz. Am stat nopți întregi în redacție. Îmi amintesc și acum de noaptea aia, în care am dormit o oră și douăzeci de minute. Pare funny, dar nu e. Așteptam o vizită peste zece zile și planificasem să fie gata revista la timp. Doar că am aflat că data a fost modificată și că nu mai am zece zile la dispoziție, ci trei. Așa că au urmat două nopți în care am dormit câte trei, patru ore.

În ultima noapte am dormit de la șase dimineața, când am ajuns acasă, până la șapte și douăzeci. M-am trezit, am mai băut un Red Bull, mi-am făcut duș și mi-am făcut unghiile – că nu mă puteam prezenta oricum. Mi-am pus un zâmbet pe față și am prezentat proiectul de lansare. N-a fost nici cu șampanie, nici cu lauri. Just work.

În anul ăla am mâncat atâta pizza încât nu m-am mai putut atinge de ea decât după zece ani. Rareori reușeam să mă dezlipesc de birou ca să mănânc ceva decent. Am băut Red Bull, cafea și cola. Mi-a fost rău, dar mă obișnuisem – știam simptomele și știam că-mi trece. Era un fel de cădere de calciu. Mă duceam în sala de meeting, uneam niște scaune, mă întindeam acolo și așteptam să-mi revin.

Cred că trecuse vreun an când, într-o seară, am ajuns acasă la ora opt. Nu cinci, nu șase – opt. Și cumva nu eram foarte obosită. Lucrurile începuseră să intre în normal. Țin minte că stăteam în casă și mă întrebam ce să fac. Oare ce făceam eu înainte de anul ăsta? Ieșeam în oraș? Și dacă da, cu cine? Pur și simplu nu reușeam să îmi aduc aminte.

Rândurile de mai sus nu sunt un exemplu de urmat. Nu aș ști să spun ce aș face acum dacă ar trebui să o iau de la capăt. Probabil, după experiența asta, aș căuta un echilibru. Nu mai fac, acum, astfel de excese – OK, sunt perioade în care am mult de lucru, dar nu mă pot plânge. Am și învățat, din fericire, cum să îmi organizez munca în așa fel încât să nu mi se mai facă rău în birou. Și dacă mi se întâmplă, știu că trebuie să merg acasă și să mă odihnesc, ca să pot să fiu în stare de ceva a doua zi.

Repet – nu, nu sunt un exemplu bun. Nu e OK să dormi o oră și douăzeci de minute, nici să stai la birou până dimineața. Însă asta e povestea mea, a omului cu un simplu job. De asta ridic din sprânceană când citesc despre cei care reușesc să urce Everestul fără nici un fel de sacrificiu. Există întotdeauna și reversul medaliei – și, în anumite cazuri, ajungi să te întrebi dacă urcușul a meritat.

Foto: Marcos Paulo Prado / Unsplash

The post Oare putem avea totul? appeared first on Mara Coman.