Am în minte acest text de multă vreme și l-am tot amânat, am zis să nu scriu când sunt furioasă. Și iată că acel moment a venit, sunt calmă ca o floricică, mănânc căpșuni și beau Nespresso, mi-am pictat unghiile (că-i duminică și am timp și nu pot să scriu așa, oricum) și sunt gata să vorbesc despre modă. Sau despre miturile legate de modă.

Din când în când, mai văd pe Facebook câte o persoană indignată pe subiectul show-urilor de modă. Nu se întâmplă neapărat în perioada show-urilor; de exemplu, acum câteva săptămâni cineva reciclase (din nou!) show-ul Rick Owens din primăvară-vară 2016. Nu menționase de când e, comentariul era ceva legat de faptul că a înnebunit lumea, vai, asta e moda de azi și alte smiorcăieli. Și o să vi-l las și eu aici, ca să știm despre ce vorbim :).

Sunt fascinată de părerea atât de bună pe care unii oameni o au despre ei înșiși, de sunt convinși că știu tot și că-și pot da cu părerea despre orice.

În primul rând, aceste evenimente se numesc fashion shows. S-H-O-W-S. Spectacole. Cele mai multe transmit un mesaj; au o poziție legată de ceva ce se întâmplă în lume acum. Nu sunt niște banale prezentări de haine, ci niște spectacole care au elemente-surpriză, care șochează, ne arată lucruri la care nu ne așteptăm. Pentru că moda nu e doar despre haine.

Acum nu zic că toate show-urile au o poveste demnă de spus, dar majoritatea celor care au prezentări la Fashion Weeks nu ajung acolo degeaba. Dacă am avea un minimum de respect față de domeniu, înainte să facem mișto pe Facebook (de la înălțimea vastei noastre culturi în modă), am putea măcar să căutăm pe google ce-a vrut să spună designerul. Nu trebuie să ne și placă, dar e posibil să ne schimbe perspectiva.

Sigur, cine a vrut să înțeleagă ce a vrut Rick Owens să transmită a aflat. Show-ul lui e despre feminism, despre femeile puternice și despre cum se susțin și se ajută una pe alta. E aici un text foarte bine scris care pornește fix de la comentariile din social media și care explică impactul pe care îl are acest spectacol când ești acolo, în sală și îl vezi live.

Și ajungem la cealaltă categorie de imagini din show-uri des share-uite pe Facebook.  Uneori, fotografiile sunt însoțite de comentarii alarmante: „Ați văzut??? Ați văzut ce se poartă?” Pe lângă faptul că fac alergie la acest se poartă, din nou, de cele mai multe ori e vorba despre un statement. Despre egalitatea dintre femei și bărbați, despre identitatea de gen, despre branduri care creează piese unisex – trebuie doar să ne dăm jos ochelarii de cal.

Daaaar da, sunt și bărbați care poartă fustă. Și e OK. Nu sunt neapărat ținutele mele preferate pentru domni, dar nu trebuie să-mi placă mie. De altfel, cred că nici unul dintre foștii mei iubiți mei n-ar fi arătat bine în fustă :). (M-am tăvălit de râs făcând  acest exercițiu de imaginație – recomand.)
Am păstrat în minte doar doi tipi pe care i-am văzut (și) cu fustă, styling-ul era chiar foarte cool.

Pe scurt: guys, cât timp mai găsiți pantaloni în magazine, zic să nu vă faceți griji. N-o să vă oblige nimeni să vă îmbrăcați ca pe podium (deși, în anumite cazuri, n-ar fi rău). Fetelor, nu vă mai stresați că, într-o zi, iubi o să vă împrumute fustele din dulap. Chill. O să rămână tot la cămășile cu mânecă scurtă.

Așa cum nu sunt sinonime nici cu haine multe și bani mulți și, mai ales, nici cu „nu-i stă mintea decât la pantofi”. Am văzut deseori oameni etichetați răutăcios doar pentru că știu să se îmbrace cu gust și pentru că sunt interesați de modă. De acest aspect exterior care n-ar trebui să conteze, pentru că sufletul și… vă las să continuați cu frumusețea interioară.

Să fie clar: bunul-gust și interesul pentru modă nu-ți anulează nici facultățile, nici masteratele, nici frumusețea interioară. Toate cunoștințele tale rămân la locul lor. Faptul că ai și o ținută plăcută este un plus, o dovadă de rafinament și de om deschis la minte.

Deseori m-am mirat că tot ce ține de stil sau de cum combini o piesă cu alta e catalogat drept neimportant. Nu ne intereseaaaază, noi suntem mai presus, nu avem noi discuții din astea, nu ne pierdem timpul cu prostioare de-astea.
În schimb putem să comentăm liniștiți când prima doamnă a României se întâlnește cu prima doamnă a Franței și, brusc, ne izbește că una are stil (e nevoie să menționez care?) și cealaltă doar încearcă, dar nu prea reușește. Ca să nu mai zic de sutele de articole despre cum se îmbracă doamna Dăncilă.

Acum, dacă stau să mă gândesc, cel mai simplu e să te uiți la oamenii care urmează să se îmbarce din Barcelona, să zicem, spre România. Și-apoi să-ți întorci privirea la altă poartă de îmbarcare, spre orice alt oraș din lume vrei tu. În aeroport chiar ai o imagine clară a diferenței de stil dintre locuitorii patriei noastre și – ei bine -, toți ceilalți.

Cei mai mulți români nu știu să se îmbrace. Nu au noțiuni elementare de bun-gust. Nu au stil. Este, și aceasta, o lipsă de educație – chiar dacă preferăm să ne ascundem sub declarații de genul „pe mine nu mă interesează hainele; eu citesc”.
Puteți citi liniștiți și într-o ținută frumoasă, și într-o haină bine croită.

Uneori aproape că-mi vine să spun că nu e vreo legătură între cele două, dar nu mi s-ar potrivi mie, dacă tot pledez împotriva exagerărilor.

Moda este o modalitate de expresie influențată de artele vizuale, dar și de provocările prin care o societate trece la un moment dat. Așa cum moda anilor ’20 (poate cel mai bine ilustrată în The Great Gatsby) e strălucitoare, cu rochii de seară cu franjuri, perle și accesorii cu pene, la o sută de ani distanță vorbim (și de) o reîntoarcere la ținutele comode. Fără prea multe party-uri în 2020, nu e nevoie să mai zic de ce.

Ei bine, toate astea nu au nici o legătură cu faptul că cineva, să-i spunem generic Maria, își cumpără trei rochii pe săptămână. Putem spune că Mariei îi plac rochiile, dar nu că Maria e pasionată de modă. Nu știu cât de clară sunt, dar am încercat: haine – multe sau puține – nu înseamnă neapărat modă. Nu înseamnă nici neapărat stil.
Iar dacă cumva Maria va povesti că și-a cumpărat trei „rochițe”, nu trei rochii, putem afirma cu o eroare de 1-3% că nu, nu are nicio legătură cu moda.

Scurtă paranteză, doar ca să menționez că diminutele în modă sunt aproape jignitoare pentru designer și pentru întreaga industrie, în general. N-ai cum să-ți cumperi o pereche de „săndăluțe” de la Aquazzura; n-ai cum. Pur și simplu ar trebui să nu ți le vândă. Ci să-ți spună „mulțumim frumos, dar noi nu vindem săndăluțe; avem doar sandale. Și ne rezervăm dreptul de a vinde produsele noastre celor care știu să le aprecieze.”

Să ne înțelegem: ca în orice domeniu, există brand-uri de lux. Ale căror haine și accesorii au un preț mare pentru că asta înseamnă lux, prin definiție. Nu există lux ieftin.

Dar să nu crezi că, dacă te acoperi, din cap până-n picioare, cu niște piese care costă mii / zeci de mii de euro, ai rezolvat problema. Nope. Bunul-gust nu se cumpără cu bani.

Am văzut de multe ori  persoane care se chinuie foarte tare să arate că au. Și cum fac asta: cu câteva piese evidente. Să se vadă de unde e geanta, de unde sunt pantofii, de unde e cureaua. OK, se vede, dar cel mai tare se vede acel „no sense of style”. End of story.

Sunt, desigur, o mulțime de piese superbe care costă pe măsură. Dar asta nu e totul. Ideea e să deschizi ochii, o carte, o revistă, un muzeu și să înveți cum să alegi piese de calitate în bugetul tău. Respiră, relaxează-te și nu-ți mai pune în minte să epatezi.

Ca în orice domeniu, și în modă există branduri de lux. Am zis mai sus: lux înseamnă mulți bani și lux înseamnă că doar puțini oameni au acces la el. Asta-i definiția. Dacă nu ne place șampania ieftină, de ce am vrea cașmir ieftin? Sau Chanel ieftin?
Dacă ar fi ieftin, l-ar avea toată lumea și nu ni l-am mai dori.

Am auzit de atât de multe ori această uimire și nemulțumire legată de prețul hainelor și accesoriilor de lux încât nici nu știu dacă are sens să încerc să spun de ce. De ce o broșă (semnată de un anumit designer) costă atât de mult, că nici măcar nu e din aur. Ei bine, tocmai pentru că un produs creat de un designer renumit valorează mai mult decât aurul la kilogram.
Pentru că plătești designul, numele, istoria unei case de modă și inovațiile pe care le-a adus în domeniu, pentru că are detalii cusute manual și materiale de cea mai bună calitate, pentru că lucrează cu cei mai buni meșteșugari, pentru că e o ediție limitată, pentru că îi crește valoarea în timp, pentru că e un produs pe care îl vei lăsa moștenire.

Știu că pentru mulți dintre noi aceste produse sunt inaccesibile. Nici eu nu mi le permit, însă e important felul în care ne raportăm la ele. Poți să le folosești ca sursă de inspirație și de frumos sau poți să plângi în fiecare zi că viața e nedreaptă pentru că tu n-ai geanta aia de la Bottega Veneta.

De fiecare dată când aud exprimarea asta, mor puțin. Nici nu știu din ce punct de vedere mi se pare mai nepotrivită. Scopul în sine de a avea o piesă, orice piesă, pe care e un logo, orice logo? Ideea de a adera – printr-un produs „de brand” – la o anumită clasă socială? De a pretinde, cu ajutorul unei asemenea piese, că suntem cine nu suntem?

Ca să nu mai spun că de multe ori am auzit folosită expresia asta lângă un brand care nu e neapărat… wow. De exemplu, cineva vorbea despre o geantă Guess ca fiind o geantă „de brand”. Pe lângă exprimarea în sine, care sună rău (serios că mor puțin de fiecare dată când o aud), no offense, dar Guess e un brand care are o istorie în domeniul jeanșilor. Dacă cineva își dorește ce ziceam eu mai sus – un logo care te plasează într-o anumită clasă socială, a celor care își permit piese de lux – , o geantă Guess chiar nu rezolvă problema. Ci o complică :).

Nu, nu trebuie să ai ceva de la un brand de lux. E frumos să ai și poți să-ți propui asta, cu relaxare. Ideea nu e să-ți faci credit ca să-ți cumperi o geantă Chanel, ci, dacă chiar ți-o dorești, să-ți propui să muncești mai mult, să avansezi în carieră și să ți-o poți permite. Vei decide atunci dacă ți-o cumperi sau nu.

Între timp, cumpără-ți haine și accesorii pe care ți le permiți. Alege-le pe cele pe care crezi că le vei purta mai des și din materiale de calitate, care nu se strică la prima spălare. Un look simplu și chic va fi mai apreciat decât o geantă scumpă, purtată cu stângăcie.

Deloc. Dacă nu știi foarte bine ce faci, poți să cazi foarte ușor în ridicol. De altfel, ținutele care mă fac să râd cel mai des sunt cele în spatele cărora se vede efortul. Încercări, transpirații, pentru ca în final să rezulte un outfit penibil.

Extravaganța e foarte dificilă și, chiar și atunci când e ce trebuie, place puținor oameni. Sigur, trebuie mai ales să-ți placă ție, așa că, dacă te simți bine cu o colivie și un papagal împăiat în păr, go for it. Doar să n-avem pretenția că e modă, da? Și nici bun-gust.

Altfel, cele mai reușite ținute sunt simple, cu un twist. Șic. Fără ore întregi în oglindă și bucle barbie doll. Un sacou, o curea în talie, sneakers, tocuri. Uneori, o pălărie sau o broșă. Fără rochii prea scurte și decolteuri prea adânci.
Rochiile până-n pământ, cu trenă și alte volane sunt de păstrat pentru serile în care o să mergi la Oscaruri.

Și să nu uit: e foarte important să te simți bine. Dacă ești nesigură sau dacă porți ceva incomod, o să știm toți. N-ai cum să ascunzi asta.

Gata, m-am răcorit. Îmi mai fac o cafea 🙂

Foto principală: Karina Tes / Unsplash

The post Moda nu e pentru toată lumea appeared first on Mara Coman.

Nu-mi place să dau cu roșii, de-aia am încercat să stau departe de discuțiile legate de hainele politicienilor noștri. Comentarii funny, deștepte, ironice, răutăcioase, exagerate. Adevărul e că oamenii ăștia reușesc să se îmbrace într-un fel care creează reacții. Greu să-i vezi și să nu faci ochii mari.

De altfel, sunt convinsă că, dacă am avea niște politicieni capabili care s-ar îmbrăca tot la fel de prost ca acum, nu ne-ar deranja atât de tare. Însă asta nu prea se poate. Pentru că hainele nu-s, totuși, doar haine – ele spun niște lucruri despre omul care le poartă. Despre bun-gust și despre educație.

––

Poveste scurtă. Acum vreo 11 ani am fost invitată într-o emisiune TV. Lucram la Glamour și m-am dus, îmi imaginam eu că e un mod de a promova revista (deh, eram și eu mai mică 🙂 ). Bine, după experiența aia am învățat să pun o mulțime de întrebări înainte să accept așa ceva – cine mai vine, care sunt subiectele de discuție și încă o dată care sunt subiectele de discuție – doar, doar o să primesc un răspuns cât de cât concret. Atunci m-am trezit într-o emisiune la care participa și o doamnă politician. Doamna povestea, în pauze, de unde-și cumpără hainele. Din Italia. „Descoperise” – fix așa s-a exprimat – un magazin cu sacouri superbe în Italia. Tot din Italia își cumpăra și Vogue. Cu Vogue-ul italian se ducea la o croitoreasă de la ea de la Craiova ca să-i facă fuste pentru sacourile alea superbe.

Ascultând-o, m-am întrebat, ca de multe alte ori, de ce nu și-o fi cumpărat și fustele tot din Italia. De fapt, de ce nu și-a luat ținuta cu totul, de pe manechin, ca să nu mai fie nevoie să „asorteze” una cu alta. Ar fi fost mai safe. Pentru Dumnezeu, dacă chiar n-ai nici o idee, cumpără tot look-ul, nu doar o piesă cu care nu știi ce să faci după.

––

Povestea cu Italia, sacourile și fustele ne spune, de fapt, cam care e treaba noastră, a românilor, cu stilul (și nu neapărat cu moda). Pentru că lucrul care ne deranjează la doamnele din politică – în special ele sunt vizate, dar le vedem în multe domenii – nu e că nu sunt în trend. Ele nici nu ar trebui să fie fancy, ci rafinate. (Dacă ar fi prea cool, am arunca cu roșii și mai tare – țara arde și lor le arde să se îmbrace șic!) Însă au, din păcate, o lipsă totală de bun-gust. De grație. Care, în cazul ăsta, are legătură cu educația.

Aaaah, vreau să explic și nu-mi găsesc cuvintele…
Să atingi un material și să-ți dai seama că e plastic fără să fie nevoie să citești eticheta.
Să te uiți în oglindă și să vezi dacă-ți stă bluza „șui”, cum zicea bunică-mea.
Să știi că nu te avantajează o cămașă care „cască” – îți trebuie un număr mai mare.
Să nu cumperi dantelă de calitate proastă.
Să nu te îmbraci în satin ieftin.
Să nu porți animal print dacă nu știi foarte bine ce să faci cu el.
Și, pur și simplu, să fii în stare să-ți pui pe tine o bluză și-o pereche de pantaloni care arată bine împreună.

Domnii politicieni – și bărbații în general – sunt de obicei scutiți de comentarii legate de haine. La ei e mai simplu: sunt mereu în costume bleumarin sau gri, nu ne sar în ochi, nu-i vedem. Pe bune? Chiar nu-i vedem?! Dacă nu-s colorați și n-au dantele, nu vedem aceeași lipsă de bun-gust?
Sacourile sunt ori prea strâmte, ori prea largi, ori închise la toți nasturii. Mânecile sunt prea lungi, nu se văd deloc manșetele cămășii. Iar pantalonii sunt și ei prea lungi: fac trei, patru falduri deasupra pantofilor. Zic să mă opresc aici și să nu mă uit și în jos, la pantofi.

Doamnele cu outfit-uri care-ți zgârie retina nu sunt doar în politică; la fel, cunosc puțini bărbați care nu înoată, când merg la vreo „ocazie”, în sacoul de la (prima) nuntă. Iar toate astea n-au legătură cu moda, cu trendul, cu ce se poartă acum, cu ce ai văzut pe podium, cu câți bani ai. Sunt niște lucruri care ar putea fi învățate și la școală, un fel de bune maniere. Niște „reguli” general-valabile – de la când să porți mănuși și/sau pălărie până la faptul că trebuie să le dai jos când intri într-o încăpere.

În final, e vorba de bun-gust și de educație.

Când spun bun-gust mă gândesc că e imposibil să ieși așa din casă și să ți se pară OK.
Iar când spun educație mă gândesc că e imposibil ca un om care a vizitat atâtea locuri, a cunoscut atâția oameni, care a citit, a văzut niște filme, un om care – măcar din greșeală sau de rușine – a intrat într-un muzeu sau care a răsfoit vreodată o revistă să nu învețe nimic, chiar nimic.

Dar, iată, există oameni din aștia. De care nu s-a prins nimic. Și tragedia nu e că-și închid ambii nasturi de la sacou sau că negociază în cămăși cu mâneci scurte – ci că sunt genul de oameni care nu văd, nu învață și nu evoluează. În nici un domeniu.

În cazul lor, nu există nici o speranță. Le faci cadou un Vogue Italia, iar ei se duc cu revista la croitor.

The post Cei care ne conduc și hainele lor appeared first on Mara Coman.

Stau într-un colț, răbdătoare. Sunt la un eveniment cu oameni din industrie – presă, bloggeri, vedete, „socialites”. E cumva prea târziu pentru mine, cel puțin de data asta. Am lucrat până târziu, m-am trezit devreme, sunt obosită și nu văd pe nimeni și nimic. O prietenă se apropie de mine, stăm de vorbă și, deodată, încep să văd. Văd o geantă în formă de tort, cu două etaje.

Amuțesc. Dar îmi revin într-o secundă, îmi reiau fraza, vorbesc în continuare cu prietena mea. Mai trec câteva minute și, la orizont, văd satin roșu. Din fericire, nu e satin roșu + geantă în formă de tort. Sunt lucruri separate, dar tot îmi zgârie retina. Mă opresc din conversație și procesez: satin roșu, umeri bufanți, decoleu în V, rochie scurtă. Derulez filmul și încerc să-mi amintesc dacă era vreun dress code pe invitație – cine știe, poate am greșit eu. Dar nu, sigur nu era nici dress code 80s, nici Alice în Țara Minunilor. Doar că, în nebunia asta disperată de a ieși în evidență, cineva chiar a stat prea mult în fața oglinzii.

Dacă e ceva ce mă amuză cu adevărat, e această preocupare de a „întoarce toate privirile”. Dorința aceea de a fi regina balului. De a-ți pierde, ca din greșeală, pantoful de cleștar (sau, poate, un etaj al genții în formă de tort), pe care Făt-Frumos îl va găsi și ți-l va aduce înapoi, după ce a bătut la ușa fiecărui apartament din sectorul 3. Lucru care, din păcate, nu se va întâmpla. Iar dacă se va întâmpla, ei bine, atunci pot să bag mâna-n foc că cel care-ți bate la ușă nu e Făt-Frumos.

Dar să revin la subiect – și anume, la trying too hard. E cel mai simplu mod de a cădea în extreme, de a transmite tuturor că vrei să fii văzută, să fii sufletul petrecerii, să apari, a doua zi, la rubrica „Bine (sau prost) îmbrăcate” – nu contează unde, doar să apari. Cu orice preț. E felul în care ne spui tuturor că, înainte de a veni aici, te-ai gândit ore în șir cum să atragi atenția. Și e OK, de altfel, doar sunt multe publicații care chiar au nevoie de o astfel de fotografie.
E OK și pentru mine: în felul ăsta, chiar mă amuz în rarele seri în care merg la evenimente. Indiferent cât de obosită aș fi, genul ăsta de apariții îmi aduc un zâmbet pe buze. Și îmi reamintesc că, în 90% din cazuri, încă e valabilă o regulă veche, una care n-are legătură cu trendurile. Și nici cu torturile. Keep it simple. Keep it simple. Keep it simple. 

The post Când vrei să fii remarcată. Cu orice preț appeared first on Mara Coman.