De vreo două zile îmi stă mintea la pasajul ăsta, așa că azi am pus mâna pe carte și l-am căutat. A durat ceva, dar l-am găsit:

Desdemona îl găsise pe Lefty pe podeaua bucătăriei, întins alături de ceașca de cafea întoarsă cu susul în jos. Îngenunchease lângă el și își pusese urechea la pieptul lui. Când nu auzi nici o bătaie a inimii, îl strigă pe nume. Strigătul ei își găsi ecoul în suprafețele tari ale bucătăriei: prăjitorul de pâine, cuptorul, frigiderul. În cele din urmă se prăbuși pe pieptul lui. În tăcerea care urmă, Desdemona simți totuși cum crește în ea un sentiment ciudat. Se întindea în spațiul dintre panică și tristețe. Era ca un gaz care o făcea să se umfle. Curând ochii i se deschiseră brusc, căci recunoscu sentimentul: era fericire. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Deja îl ocăra pe Dumnezeu pentru că îi luase soțul, dar de cealaltă parte a acestor emoții firești era o ușurare cu totul ieșită din comun. Se întâmplase ce era mai rău. Asta era: cel mai rău lucru. Pentru prima oară în viață, bunica mea nu avea de ce să se mai teamă.

(Jeffrey Eugenides – Middlesex)

Ah, nu, nu sunt acolo. N-am trăit nici o tragedie recentă și nici nu pot spune că cele mai rele lucruri mi s-au întâmplat deja. Nici nu vreau să mă gândesc care ar fi alea, că am avut niște zile atât de faine încât n-aș vrea să le umbresc nici măcar cu o idee.

Acum sigur că nu-mi stătea mintea la pasajul ăsta din Middlesex așa, întâmplător. Ci pentru că am avut și eu vreo două momente în care am simțit ceva asemănător. Nu pot spune chiar că erau cele mai rele lucruri care se puteau întâmpla – dar mă speria faptul că ar putea să se întâmple. Și tot încercam să împiedic sau să amân momentul. Ca un fel de drob de sare despre care știi că o să cadă, dar tot speri că n-o să cadă azi.

Și, bineînțeles, drobul ăla de sare tot cade până la urmă.
The shit finally hits the fan. Mă aștept să reacționez nasol, să mă panichez, să mă tem, să mă doară. Și, iată-mă. Râd și sar într-un picior, pun muzică și cânt și dansez prin casă. Mă-ntreb ce naiba e cu mine și dacă n-o să mă apuce panica a doua zi. Uite că nu. E un fel de fericire, da, fericirea aia pe care o simțea Desdemona. Mă simt ușurată, e o senzație aproape fizică, de parcă aș fi dus cu mine o greutate în fiecare zi. Deci chestia aia de care mi-era frică s-a întâmplat și, uite, cu ocazia aia s-a dus și frica. Păi dacă aș fi știut eu…

Iaca, mă minunez și eu de mine însămi și-mi spun că sunt bagaje pe care le-am purtat prea mult pe umeri. Pe unele încă le mai port, de altele îmi e încă teamă să scap. Pfffa, dar când mă gândesc ce ușurare și ce libertate am găsit… ia să mă apuc eu să fac ordine și să mai scap de poveștile alea care atârnă greu. Doar ce se poate întâmpla?! Da, o să le păstrez numai pe-alea frumoase, că-s norocoasă și am destule.

Mi-am promis că n-o să filosofez prea mult pe tema asta; că o să pun doar pasajul ăla din carte și vreo două vorbe. Pentru că, în final, cine a simțit chestia asta știe exact despre ce vorbesc; și cine n-a simțit-o nu înțelege ce m-a apucat.

Presimt că 2019 o să fie cel puțin la fel de mișto ca anul care-a trecut. Ca-n pozele astea de la Tohani – cred că-s de prin septembrie. Sigur că nu-s cele mai bune pozele ale mele. Și n-au nici filtre, nici retușuri, ba cea de-aici, din stânga, e chiar un pic neclară. Dar le-am căutat tocmai pentru că-n ele râd cu gura până la urechi. Sunt făcute într-una din zilele alea în care mi-a fost bine.

The post Drobul de sare appeared first on Mara Coman.

Am primit de curând un telefon de la o persoană destul de apropiată. Am răspuns bucuroasă și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să mă înfurii în mai puțin de două minute. În opinia lui, omul era bine intenționat: a simțit nevoia să îmi spună cum, într-o anumită situație, n-am procedat cum trebuie. Că am greșit. Că așa ceva nu se face.

Ce „făcusem”? Era vorba de o nimica toată. Nu luasem vreo decizie care să afecteze pe altcineva, nici nu detonsem vreo bombă. Era o bagatelă.
Ei bine, în contextul ăsta, m-au iritat întâi sfaturile nesolicitate. Nu-l întrebasem ce crede. Nu-i cerusem ajutorul. Și, trecând peste asta, am încercat să-i explic omului (fără succes, de altfel!), că eu consider că am procedat exact așa cum trebuie. În opinia mea, n-am greșit cu nimic.
A fost o conversație enervantă. Eu spuneam că avem păreri diferite și că asta e OK, că nu e musai să gândim la fel. Celălalt o ținea sus și tare cu ce trebuie și ce nu se face, de parcă ar fi fost deținătorul adevărului absolut.

Realități diferite versus distorsionate
Avem păreri diferite, avem perspective diferite. Iar ele ne definesc pe fiecare – e un truism și poate că nici n-ar fi nevoie să mai punctăm asta dacă n-am fi atât de ocupați cu ceea ce vedem noi, cu părerea noastră, cu perspectiva noastră.
E ca atunci când citești o carte și vorbești despre ea cu un prieten: fiecare o va interpreta diferit. Sau ca atunci când privești o operă de artă. Nu știm ce-a vrut să spună artistul. Nu putem afla decât dacă avem șansa de a vorbi cu el, de a-l întreba, de a-l asculta. În lipsa acestei variante, însă, îi vom filtra operele prin prisma experiențelor pe care le-am trăit. Fiecare dintre cei care-i va vedea operele va avea o perspectivă diferită, personală, unică.

Asta mi s-a întâmplat de curând, la expoziția artistei israeliene Yael Efrati, „Eva și Emerick”, ale cărei lucrări sunt expuse la Muzeul Național de Artă Contemporană. La intrare, am primit un ghid audio, dar inițial nu l-am pornit. M-am plimbat și am văzut și am simțit, fără să am nici o altă informație. Apoi am pornit ghidul audio și am făcut legături, am înțeles – cred eu – mai multe despre creația ei. Tot cu ajutorul ghidului audio am ascultat și o altă perspectivă: ce ar putea să vadă un pacient cu schizofrenie, cum ar putea el să interpreteze operele artistei.
Cum funcționează? Ca în orice muzeu, în căști ai informații despre obiectele expuse, despre semnificația lor, despre autor. Treci prin dreptul fiecărui exponat și asculți povestea. Însă patru dintre creațiile artistei sunt narate diferit: afli povestea lor, ca și în cazul celorlalte, dar auzi* și o altă variantă: cea a unei persoane diagnosticate cu schizofrenie. Cum ar vedea ea aceeași operă de artă? Cât de diferită poate fi percepția ei?

În fotografia alăturată e una dintre lucrările artistei. Albastrul ăla atât de viu m-a făcut să zâmbesc. M-am gândit că acolo e fericire, că e voie bună, dar că, pentru a ajunge la ea, e uneori nevoie să treci peste un zid, peste un obstacol. Sau, dacă mai faci doi pași și privești lucrarea din alt unghi, poți să ajungi la momentele de voie bună doar ocolind obstacolul.
Yael Efrati spune că-n lucrarea ei e marea din Haifa. Iar apoi, din ghidul audio răsună o voce care spune că vede un pericol. Apa ar putea trece peste zid și va veni peste noi.

Expoziția va rămâne la MNAC până pe 22 iunie și îți recomand să mergi să o vezi, să pornești ghidul audio și să încerci să înțelegi prin ce trece o persoană care suferă de schizofrenie. E o experiență puternică. E emoționantă. Transmite ceva. Te face să simți.
Însă persoanele afectate de schizofrenie îşi pot redobândi viaţa normală, prin urmarea constantă, cu regularitate, a tratamentului (psihoterapie şi medicaţie) – aspect care are un rol esenţial.

Ascultă ce vezi
Ghidul audio despre care am scris mai sus a fost realizat special pentru a aduce în atenție problemele cu care se confruntă pacienții cu schizofrenie. Este vorba despre campania „Ascultă ce vezi”, o campanie de conștientizare a acestei afecțiuni demarată de Janssen, companie farmaceutică a Johnson & Johnson Romania.

Cel mai șocant pentru mine a fost să aflu că schizofrenia (o boală cronică care începe lent și care necesită tratament pe întreaga durată a vieţii pacientului) apare cel mai frecvent între 15 și 35 ani. Cumva, eu asociam această afecțiune cu vârsta înaintată și am fost foarte surprinsă să aflu că ea debutează, de fapt, în tinerețe sau chiar în adolescență. Ăsta e, de fapt, unul dintre motivele pentru care nu e ușor să ne dăm seama că adolescentul ar putea avea o problemă de sănătate – e foarte simplu să credem că are doar niște momente proaste, specifice vârstei și pubertății, și să sperăm că vor trece de la sine, odată cu anii adolescenței.

Deși chiar și medicii psihiatri spun că schizofrenia nu este o afecțiune ușor de diagnosticat, e bine să știi care sunt simptomele ei și să mergi la medic cu cei apropiați, în cazul în care observi vreun comportament neobișnuit. Sunt șanse mari să fie doar o alarmă falsă, însă, în cazul în care persoana respectivă chiar suferă de schizofrenie, începerea tratamentului cât mai devreme este esențială.
Așadar, printre simptome sunt: problemele cu somnul, retragerea socială (mulți adolescenți se izolează, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie neapărat o problemă de sănătate), scăderea performanțelor la școală sau la birou, implicare emoțională mai scăzută decât de obicei, deficit de atenție, un interes crescut pentru filosofie, religie, idei abstracte. De asemenea, pot apărea halucinații, idei delirante, tulburări de mișcare, anxietate și teamă.

O minte sclipitoare
Poate că ai impresia că nu știi nimic despre schizofrenie. Dar sunt sigură că ai văzut A Beautiful Mind. Eroul principal al filmului era diagnosticat cu această afecțiune. Îți amintești? Halucinațiile, ideile delirante, teama?

Halucinațiile (auditive, vizuale, olfactive etc.) sunt simptomele cele mai des responsabile pentru unele episod de violență și alte acțiuni imprevizibile. Ele sunt asociate cu ideile delirante (convingeri false la care pacientul nu renunță în ciuda dovezilor celor din jur). Persoana se poate simți amenințată, persecutată, urmărită, spionată. Poate să creadă că anumite gesturi, comentarii, melodii auzite sau văzute la televizor sau la radio îi sunt adresate în mod special. Că gândurile îi sunt controlate. Că e foarte faimoasă, foarte bogată sau că are anumite puteri.

Partea plină a paharului: schizofrenia se tratează
Viața unei persoane care are simptomele de mai sus și care nu urmează tratament nu poate fi deloc ușoară. Cei afectați de schizofrenie pot deveni violenți, își pot face rău lor înșiși sau celor din jur din cauza realității lor, atât de diferită și de distorsionată.
Deși vorbim despre o boală cronică, care nu se vindecă, vestea bună este că există tratament (medicație şi psihoterapie), însă acesta trebuie urmat constant, cu regularitate, pe întreaga durată de viață a pacientului. Medicaţia îi permite pacientului să-și ţină boala sub control, să fie independent, să aibă un job, să studieze, să-și întemeieze o familie.
Psihoterapia poate reduce simptomele, însă trebuie asociată cu medicamente – care dau rezultate, în special dacă tratamentul este început cât mai aproape de debutul bolii. Există două variante: medicamente orale, care trebuie luate zilnic, și injectabile – cu eliberare prelungită și care se administează la diverse intervale de timp, în funcție de recomandările medicului. Și, poate cel mai important: tratamentul injectabil oferă medicului și familiei pacientului certitudinea că acesta nu a întrerupt medicația – cum se poate întâmpla în cazul pastilelor ce trebuie administrate zilnic. Unele persoane uită sau evită să își ia medicamentele în fiecare zi.

Te poți gândi că, în cazul în care un pacient care suferă de schizofrenie nu își ia medicamentele, își va relua tratamentul, iar acea întrerupere nu-l va afecta. Numai că nu e deloc așa. Întreruperea medicației duce la o recădere, adică un nou episod cu halucinații, idei delirante și/sau agresivitate. Iar, recăderea înseamnă efecte ireversibile asupra creierului.

S-a constatat că pacienții care întrerup tratamentul cu medicamente pe cale orală pot avea o recădere în doar câteva zile, în timp ce aceia care întrerup tratamentul injectabil pot avea un nou episod chiar și după câteva săptămâni.
Bineînțeles, indiferent de situație, reluarea tratamentului este necesară.

Ce am învățat
Sunt multe lucruri pe care le-am aflat din campania „Ascultă ce vezi”, dovadă și că am scris mult, deși mi-am dorit să sintetizez. Totuși, pentru mine cel mai important e să conștientizez că această boală există (și afectează, la nivel european, 1% din populație, adică 3,7 milioane de persoane) și să recunosc simptomele ei – sau, cel puțin, să știu când ar trebui să-mi pun întrebări.

Orice modificare vizibilă, nenaturală, a modului de a gândi și a comportamentului unei persoane reprezintă un motiv de îngrijorare – în special dacă starea respectivă persistă.

Dacă este diagnosticată la timp și dacă urmează tratamentul recomandat de medic (fie cel pe care orală, fie cel injectabil), o persoană care suferă schizofrenie poate duce o viață independentă.

*înregistrarea a fost realizată cu sprijinul unui colaborator al studioului de înregistrare

The post Percepții diferite, realități distorsionate și o afecțiune care debutează între 15 și 35 de ani appeared first on Mara Coman.