Nu mi-a ieșit din cap întâmplarea asta tot weekend-ul. Indiferent ce-am făcut, tot acolo îmi zbura gândul. Că, în țara asta, nu-ți sare nimeni în ajutor nici când e cât se poate de clar că ți-e pusă viața în pericol.

Dincolo de uimire, însă, m-am întrebat de ce.

Probabil că pe unii dintre oamenii care erau acolo pur și simplu nu i-a interesat. N-am de gând să dezbat nesimțirea și nepăsarea, că nu ajung nicăieri. Dar oare chiar să-i fi durut pe toți în cot?

OK, pot să înțeleg teama în anumite cazuri. Eu, una, n-aș ști cum să mă lupt cu un bărbat care are în mână un cuțit.
Dar să nu cheme nimeni poliția și salvarea? Asta, efectiv, mă lasă fără cuvinte.

Parțial, cred că atitudinea asta are legătură și cu niște prejudecăți românești, cele cu „nu te bagi în casa altuia” și „o fi făcut ea ceva”.

Sunt oameni care, dacă asistă la un episod violent între un bărbat și o femeie, decid că e o problemă de cuplu și că trebuie să fie rezolvată doar de cei doi. Doar că, să vezi ce, multe din problemele astea de cuplu se termină cu o crimă violentă care poate că ar fi putut fi evitată dacă cineva ar fi chemat poliția.

Și uite că în cazul ăsta nu era nici o ceartă de familie. Femeia mergea liniștită pe stradă și s-a trezit înjunghiată de un nebun. Bine că n-a leșinat și a putut să sune la 112, altfel ar fi murit acolo, cu trecătorii care-și vedeau de treaba lor, nepăsători.

N-am nici o concluzie, sunt pur și simplu scârbită și nu mă gândesc decât că trebuie să ne purtăm singuri de grijă, atât cât putem.

Foto: Unsplash+.

The post E ceva greșit cu noi appeared first on Mara Coman.

M-am urcat în 336, am coborât la Universitate și – când mi-am dat seama că-mi scrisesem orarul greșit și că aveam două ore de așteptat – , mi-am cumpărat un ziar și-am căutat o cafenea.

Era octombrie 1998.

…Mi-am cumpărat un ziar!

Cât de bizar pare gestul ăsta în octombrie 2020.

Îmi mai amintesc că am încercat să mă îndepărtez cât mai puțin de facultate. Mi-am luat diverse repere, să nu mă pierd.

E prima zi pe care mi-o amintesc din București.

Foto: Mihai Ghiduc

Înainte de asta, mai văzusem Orașul ocazional. Câteva zile, la niște prieteni de familie – dar mi-a rămas în minte doar apartamentul lor. Așa că adevărata mea întâlnire cu Bucureștiul a fost în octombrie 1998. Iar data asta n-a marcat doar începutul facultății, ci a fost portița mea spre libertate.

Mă ținuse taică-meu sub un glob de sticlă de sub care abia așteptam să ies. Mi se părea minunat că pot să mă plimb pe Calea Victoriei, să mă îmbrac oricum și să fac orice, că n-o să mai afle și n-o să-mi mai facă capul calendar (iartă-mă, tata, știu că mă citești, dar stai liniștit, am fost cuminte).

Aveam senzația că pot, în sfârșit, să respir.

Orașul a fost și locul în care am învățat să-mi port de grijă. Sigur că nu-mi stătea mintea la asta atunci, în 1998. Dar a trebuit să-mi fac de mâncare, să merg la școală, să-mi fac prieteni noi, să mă descurc singură, să ajung dintr-un punct în altul.

În primii ani, mergeam în foarte puține locuri. Chiuleam cu câțiva colegi în Café Indigo și într-un fel de cârciumă în care ne luam șnițele când ne era foame și aveam și bani. Mă vedeam cu C. și cu S. în Cișmigiu, într-o cafenea-librărie. Când eram lefteri, ne vizitam unii pe alții.

Însă am cunoscut altfel orașul în vara lui 2000, la primul meu job: redactor la revistă. Habar n-am pe ce criteriu, dar am primit sarcina de a mă ocupa de un material de decorațiuni. Nu trebuia doar să scriu, ci și să găsesc anumite produse în magazine, să le aleg, să le împrumut pentru ședința foto.
În 2000, am făcut asta cu Pagini Aurii în față; sunam, stabileam întâlniri, mergeam la  magazinele respective. Mi-am tocit singura pereche de sandale umblând cu harta în mână și făcând cunoștință cu un Oraș care – dintr-o dată – părea a fi mai mare decât crezusem.

Nu știu când m-a adoptat Orașul. Nici când m-am decis eu că nu mai plec.

Știu sigur că l-am urât.

L-am urât când m-am întors – cine mai știe de unde – și-am aterizat noaptea, și-apoi m-am dus acasă pe străzi întunecate și pustii. Am urât scările de bloc sinistre, cu tencuiala căzută și-un bec care pâlpâia ca-n filmele de groază. Gândacii scârboși, cu care încă am coșmaruri și care mișunau noaptea într-unul dintre apartamentele în care am stat în studenție. Agomerația din 336, din 105 sau din 41. Și-apoi, aglomerația din trafic. Taximetriștii de la Gara de Nord sau cei care n-aveau rest niciodată și-mi vorbeau pe un ton amenințător. Aerul irespirabil. Praful. Copacii – sau mai degrabă lipsa lor.

Am urât Orașul și-n ultimele două, trei veri, când n-am mai putut nici măcar să stau pe balcon fără Autan. Și când am aflat că-n multe zone nu e apă caldă. E cineva aici, printre voi, care-și dorește să trăiască într-un oraș extrem de poluat și fără apă caldă?

Poți iubi cu adevărat un oraș în care n-ai cum să faci un duș fierbinte?

Știu și că am fost invidioasă.

Am simțit asta demult, într-una din vizitele la Paris. Și n-am fost invidioasă nici pentru Turnul Eiffel, nici pentru Louvre sau pentru Le Jardin de Louxembourg.

Ci pentru ce am văzut atunci, de-un 14 iulie, de Ziua Națională a Franței. Străzile era pline-ochi de oameni care petreceau. Beau șampanie pe străzi, râdeau, petreceau. Aveam senzația că toți locuitorii Parisului ieșiseră din case și își sărbătoreau țara și orașul pe care-l iubeau cu adevărat. Erau mândri că sunt parizieni. M-am întrebat cum ar fi dacă s-ar întâmpla ceva similar acasă, în București.
Chiar, cum ar fi?

Adevărul e că l-am și iubit.

Chiar dacă nu neapărat de Ziua Națională și nici așa de zgomotos și extrovertit cum o făceau francezii.

L-am iubit fără șampanie sau vin roșu savurat pe malul Dâmboviței :). L-am iubit în ziua în care am fost cu bunul meu amic M. la vânătoare de magnolii înflorite.

L-am iubit primăvara, când cireșii și zarzării au mii de flori – datorită lor, străzile par dantelate. Când se scutură salcâmii și plouă cu petale.

L-am iubit în galerii de artă, în spații modern, în cafenele șic. În librăriile noi și-n anticariatele vechi. L-am iubit când descoperit curți interioare superbe și case atât de frumoase, despre care cred că se pot scrie cărți. Când am început să merg pe jos, chiar și câteva ore în zilele frumoase, și-am avut timp să mă uit în jur, cu adevărat. Când eram singură în parc, cu muzică în urechi – niște momente doar pentru mine. L-am iubit chiar și nefardat, așa cum îl găseam în piețe.

Doar că într-o zi n-a mai fost Orașul; a devenit Acasă. 
Bănuiesc că asta e dragoste.

Citește despre dragostea pentru București și la Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Orașul appeared first on Mara Coman.

Nu conduc.

Încă mă minunez că mulți oameni sunt șocați că spun asta. Unii dintre ei mă întreabă:

– Și cum te descurci?

Prima dată, întrebarea asta m-a luat pe mine prin surprindere. Am zis că nu conduc și că nu am mașină, nimic mai mult. Doar nu fac naveta la 100 de kilometri distanță. Mă descurc așa cum se descurcă toți ceilalți locuitori ai planetei care nu conduc și/sau nu au mașină.
Urmează, de cele mai multe ori, o întrebare retorică. Uneori e chiar o afirmație și nu întrebare. Oricum, în glasul celui cu care vorbesc se întrezărește speranța:

– Dar conduce soțul.

Când explic că am luat măsuri drastice și-n materie de mariaj, s-a terminat. Vă dați  seama? Și divorțată, și fără mașină? Și cu doi copii? Sunt vai de capul meu.

– Și cu ce pleci de aici?
Prin aici, vă rog să nu înțelegeți Cucuieții din Deal. Aici, adică oriunde în București: aproape de Piața Victoriei, la o petrecere la Deschis Atelier sau la birou.
Dacă zic pe jos, e nasol. Săraca femeie, ce să facă, n-are încotro, trebuie să meargă pe jos.
Dacă zic cu metroul, e și mai nasol. Eu și toți amărâții din București, care nu conducem și n-avem mașini, ne dăm coate prin metrou.
Dacă zic că plec cu Uber sau cu taxi nu mai par chiar așa de praf, că nu mă mai amestec cu clasa de jos, care nu conduce și n-are mașină.

Mă enervează teribil ștampila asta și privirea compătimitoare a posesorului de vehicul cu patru roți. Mă enervează teribil întrebarea asta, Și-cum-te-descurci?, de parcă viața fără mașină e o tragedie și unicul nostru scop al nostru, al pietonilor, ar trebui să fie să facem cumva și să ajungem la statutul de conducători auto.

N-o să fiu ipocrită și să zic că vai, mie nu-mi trebuie mașină. Sigur, sunt momente în care mi-ar ușura viața. Până una-alta, mă descurc și când e nevoie să transport un covor cu bufnițe din cealaltă parte a Bucureștiului, și când vreau să cumpăr prea multe din piață. Și, până acum, n-a fost zi în care să n-ajungă copilele la școală din cauză că nu posed eu permis de conducere valid.

Într-un oraș atât de aglomerat și de poluat, cred că ar trebui mai degrabă să ne bucure faptul că mai e câte cineva ca mine, care nu pleacă de acasă cu mașina în fiecare zi. Mă și văd dimineața, chioară de somn, rugându-mă de vreunul dintre conducătorii auto cu state vechi să-mi dea și mie voie să intru în coloana aia de mașini. Păi? M-ar lăsa vreunul? Că mai sunt și femeie!
Așa că, în loc să vă șocați atâta și să vă minunați, mai bine încurajați-mă. Să nu conduc e o alegere. Și chiar ar fi mai respirabil orașul ăsta cu mai mulți pietoni, așa, ca mine.

The post Aș vrea să nu mă mai priviți cu milă appeared first on Mara Coman.