• Nu vreau să merg cu Taxi Pelicanul doar pentru că n-am de ales și pentru că așa-l coafează pe soțul lu’ doamna cu sârma.
• Și chiar dacă nu l-ar coafa pe dumnealui, am atâtea povești din taxi că mi se ridică păru’-n cap doar când îmi amintesc. (Am avut și în Uber, și în Bolt, dar mult mai rar).
• N-o să le înșir aici, că aveți și voi destule. Dar înnebunesc când sunt cu doi copii și șoferul de taxi își dă ochii peste cap pentru că am eu tupeul să întreb de ce centurile de siguranță lipsesc cu desăvârșire. Și, dacă-s sub banchetă, eu, femeie plină de pretenții, tot nu-s mulțumită!
• Desigur, e culmea tupeului să n-ai bani potriviți, să ceri rest, să lași bacșiș prea mic, să mergi aproape, să mergi departe, să fie aglomerat, să orice.
• Știți și toate metodele prin care nu se declară cursele de pe aparat – adică zero lei la stat.
• Înțeleg că trebuie reglementate aplicațiile de ridesharing. Dar nu înțeleg să le blocăm pentru că nu știm cum să le reglementăm.
• Aș vrea să am variante de transport, că eu nu țin musai să mă plimb cu Uber. Mie-mi place mai mult cu metroul, dar nu pot să ajung oriunde cu metroul. Am încercat și cu tramvaiul, că era foarte aglomerat în oraș și m-am gândit că voi ajunge mai repede. M-am dus în stație la tramvaiul 1, dar l-am așteptat 20 de minute. Douăzeci.
• Locuim într-unul din cele mai poluate orașe din Europa. 24,000 de români mor anual din cauza poluării. E de citit și ce-a scris Radu Dumitru pe tema asta. Petrecem 27 de zile pe an în trafic. Și interzicem aplicațiile de ridesharing, ca să ne cumpărăm toți mașini și să mergem peste tot cu mașina personală, că devine din ce în ce mai greu să ajungi dintr-un loc în altul. Bine, știu, există Taxi Pelicanul.
• Așa cum remarca amicul M., trăim în țara în care orice lege se respectă 15 minute. Ce-am făcut eu în prima zi după OUG? Am stat pe scaunul din față. Și dacă l-ar fi oprit poliția pe șofer, da, aș fi zis că ne cunoaștem. (Nu puteam să zic că-i prietenul meu, era mult prea tânăr; ha, ha, cred c-aș fi putut să zic că-s maică-sa).
  Pe scurt, m-a durut în cot de legea „lor” (deși e și legea mea, cât timp trăiesc în țara asta). Ceea ce înseamnă că, la nivel principial, nu-s nici eu mai presus de domnii ăștia de la guvernare, că și pe ei îi doare-n cot de legile alea care nu le convin.

The post M-a durut în cot de legea „lor”. Și asta nu-i o chestie bună appeared first on Mara Coman.

Îl cheamă Răzvan și nu bag mâna-n foc că a împlinit 20 de ani.
Îmi vorbește respectuos, cu dumneavoastră. Eu sunt puțin indecisă, nu prea știu dacă am chef de conversație – sigur nu de una prea lungă. Schimbăm câteva vorbe și mie mi se pare totuși straniu să stau atât de aproape de Răzvan, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Îl „cunosc” de două minute. Dialogul se oprește după alte câteva minute: nu mai avem ce să ne spunem și nici nu ținem neapărat să vorbim. Mă uit pe geam. E miezul nopții, plouă zdravăn și abia aștept să ajung acasă.

–

Să derulăm puțin filmul: trezit cu noaptea-n cap, dus copii la școală, vorbit la un workshop UNESCO, ajuns la birou pentru o zi lungă și seara la Romanian Design Week (e foarte, foarte, foarte fain, mi-a plăcut mult). După vreo câteva ore, două pahare de Saperavi de la Gitana și niște cartofi de la Energia, eu și cei doi prieteni ai mei decidem că e timpul să chemăm un Uber. De fapt, trei. Și-aici încep problemele: tarif dinamic (cu preț cel puțin dublu) și/sau timp de așteptare peste 15 minute. Doar e prima zi în care a intrat în vigoare OUG care modifică legea taximetriei.

Eu reușesc să-mi chem un Bolt. Vine într-un timp rezonabil, în schimb costă mai mult decât dublu. Însă altă opțiune de-a ajunge acasă n-am: e prea târziu pentru metrou și nici nu m-aș simți în siguranță la ora asta. Da, aș putea să-mi instalez o aplicație pentru taxi sau chiar să sun și să chem unul, dar am avut atâtea pățanii în taxi încât prefer să plătesc dublu și să merg cu Bolt. Plus că am doar o hârtie de 100 de lei, chestie care l-ar incomoda teribil pe șoferul de taxi, știu din experiență.

–

Răzvan – așa îl cheamă pe șofer, îmi zice aplicația – mă roagă să stau pe scaunul din față, lucru pe care-l fac fără să ezit. Îmi spune și el despre lege; zice că nu l-a oprit nici un polițist azi, dar că îi e, totuși, teamă. Conversația nu durează; n-avem ce să ne spunem și nici unul dintre noi nu insistă să zică ceva, așa, de amorul artei. Eu auzisem deja de varianta „stai în față și ești prieten cu șoferul” și eram decisă să procedez exact așa. Doar că nu mă simt chiar bine.

Simt un discomfort să fiu atât de aproape de un om pe care nu-l cunosc. Apropierea asta forțată îmi dă o senzație neplăcută. Mi-e invadat spațiul personal. Probabil că și șoferul are aceeași problemă. E ca atunci când te urci cu un necunoscut într-un lift mic. Fiecare simte că celălalt e prea aproape, așa că se uită ba în sus, ba la butoane, ba își studiază pantofii sau inelul. Doar că în lift stai un minut, nu 15.

Și cum te porți când stai pe scaunul din față, în mașina unui necunoscut? A trecut atât de mult timp de când am făcut asta ultima dată, că habar n-am.

Să mă uit la el? Să mă uit pe geam?
Dar vorbim, e nepoliticos să mă uit pe fereastră când vorbesc cu cineva.

OK, acum nu mai vorbim. Mă uit pe geam.

Oare cât o fi ceasul? Îmi scot telefonul, văd niște notificări. Vreau să-mi citesc mesajele, dar e enervant – necunoscutul de lângă mine vede ce fac. Dacă el ar intra acum pe Facebook, și eu aș vedea ce face. Sigur, nu știe nimeni și ce scriu și oricum n-ar avea nici o importanță. Doar că acolo, pe locul din dreapta, spate, șoferul nu-ți putea vedea în telefon.

Oare am fusta prea scurtă?

The post Pe scaunul din față appeared first on Mara Coman.