Las aici două exemple pe care eu le-am încadrat la capitolul #NoapteaMinții și vă rog să completați și voi – dacă v-ați întâlnit cu această situație.

Scriu despre cum se comportă oamenii în avion, de parcă n-ar mai fi zburat niciodată. Pe lângă cei care mi-au zis că sunt eu arogantă și răutăcioasă, că ceilalți nu se ridică la nivelul meu (!), am întâlnit această situație: o domnișoară m-a sfătuit să mă gândesc de ce pe mine mă trigger-uiește acest comportament. Că aia trebuie să rezolv.

Serios?

Ce „să mă trigger-uiască”? Că există niște reguli pe care oamenii le ignoră? Că încălcarea unora dintre ele pot reprezenta un pericol în zbor? Că e atâta nesimțire în jur?

Dar staaaai, problema e la mine, trebuia să nu-mi pese. Eu trebuie să fiu zen într-o mare de certați cu bunul simț. Eventual să întind și celălalt obraz.

Sunt în câteva grupuri de Facebook, printre care și Nu mai port. Foarte mulți oameni acolo. Ei, și într-o zi îmi apare o postare: o tipă căuta o ceșcuță. Soțul i-a spart-o din greșeală și nu mai era pe stoc. Spera să o vândă cineva pentru care nu are mare însemnătate.

Eu merg la yoga, la Ototo, la clasele Alexandrei Negulescu. În timp ce stăteam cu capul în jos și mă uitam într-un punct fix, încercând să-mi păstrez echilibrul, am văzut exact ceașca aceea.

Mă rog, am uitat, m-am luat cu ale mele. Peste o zi sau două, iar îmi apare sub ochi postarea respectivă. Iar văd ceașca. I-am scris fetei: era exact cea căutată. Și singurul exemplar. Happy ending.

Dar n-a fost chiar atât de ușor. Dintre toți cei care au comentat acolo, am găsit și niște cuvinte izvorâte direct din puțul gândirii (pentru context, pe ceșcuța respectivă scrie liniște):

Mi-a plăcut și asta cu empatia și cu nu judecăm. Puse acolo ca să fie, pentru că vorbele respective exprimă exact contrariul.

Deci cum? Nu mai avem voie să ne placă vreun obiect?

Serios, opriți-vă.

Dacă ne găsim liniștea în ceva, orice, e perfect. Nu trebuie să vă placă vouă.

Lucrurile frumoase îți umplu viața, îți aduc un zâmbet pe buze, dimineți liniștite, cum scrie pe ceașca aia.

Ca să fie clar: eu îmi găsesc liniștea în bijuterii și în pantofi. Și e minunat.

Astfel de idei exprimate random pe internet, adresate unor persoane despre care nu știm nimic, sunt orice – numai dovezi de empatie nu. Mai mult, ele sunt scoase dintr-un context mult mai larg, din cărți de dezvoltare personală prost scrise și prost înțelese.

Da, există teoria conform căreia depinde de noi dacă suntem fericiți sau nu – și nu neapărat de factori externi. Dar nu se poate exprima în două rânduri, e o poveste mai profundă. Și nu exclude bucuria unei cești frumoase de cafea.

Știți ce? Lăsați-ne să ne găsim liniștea și fericirea unde avem noi chef. Nu vă mai obosiți cu noi. În loc să veniți cu sugestii din astea, folosiți timpul pentru căutările voastre interioare. Iar dacă e prea pustiu pe-acolo, luați o carte sau ceva.

Ca idee, vom fi în pericol abia atunci când nu ne va mai enerva lipsa bunului-simț și când n-o să ne mai bucure niște lucruri neînsemnate. Cât timp nu se întâmplă asta e un semn că suntem oameni – nu roboți.

Tot cu empatie o zic și eu.

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post Dați-mi voie să-mi găsesc liniștea unde vreau eu appeared first on Mara Coman.

Am zburat cu companii low cost destul de des în ultima vreme – zic asta din capul locului pentru că, întra-adevăr, ele au făcut călătoriile mult mai accesibile pentru mulți dintre noi. Nu mă refer doar la preț, dar și la timp și comoditate: e mult mai simplu să iei un zbor direct spre Salerno decât unul cu escală, de la o companie de linie. Știu că nu toată lumea gândește la fel, dar eu, una, prefer să fac asta.

Sigur că nici prețul – deseori mult mai mic decât cel al companiilor de linie – nu e de neglijat, mai ales că noi suntem patru.

Și-acum să vă zic de la ce m-am luat.

Oameni buni, eu am învățat că în aeroport și în avion faci ce ți se spune.

Dacă trebuie să-ți dai jos cureaua pentru controlul corporal, o dai. Dacă ți se spune să-ți pui centura în timpul zborului, o pui. Dacă-ți cere echipajul să pui telefonul pe mod avion, faci exact așa. Numai că mai mult de jumătate din pasageri se poartă de parcă toate aceste cerințe sunt facultative.

Am stat la multe cozi, în multe locuri din lume. Indiferent că eram în Frankfurt sau în Amsterdam (unde era aproape isterie, că era să pierdem avionul), în Tel Aviv, New York, Oslo, Napoli sau Bodo, nicăieri n-am văzut nebunia de la o coadă formată în majoritate din români. E efectiv fascinant.

De obicei stau pe scaun până urcă majoritatea oamenilor, că știu că am un loc pe biletul de avion și că nu mă ajută cu nimic să stau la coadă cu 45 de minute înainte să înceapă îmbarcarea. Tot pe locul ăla ajung.

Mă rog, nu e treaba mea, oamenii pot sta la coadă cât vor, nu mă încurcă cu nimic. Dar mă scot din minți când încearcă să se bage în față. Mai ales că nu înțeleg de ce, doar n-o să ajungă înainte la destinație.

Știți metoda, nu?: nu se așază în spatele tău, ci paralel. Sau cumva între cei din fața ta și tine, în stânga sau în dreapta, cât să nu poți să îi întrebi de ce stau în față – pentru că tehnic nu sunt chiar acolo. Apoi profită de primul moment de neatenție, de aglomerație, de spațiu care se strâmtează brusc și zbang!, se trezesc în fața ta. Și asta într-un mod absolut nevinovat – n-a fost vina lor, ci o întâmplare.

Îmi amintesc un astfel de moment în Otopeni, când eram doar eu cu fetele mele la o coadă din asta la îmbarcare. Practic, fără bărbat; deci pradă ușoară.

Și văd cum un individ și-o individă, ambii 50+, fac schema cu așezatul paralel, apoi se bagă în fața mea. N-am de lucru și de spun că stau la aceeași coadă, în caz că nu m-au văzut.

Ce mi-au auzit urechile de la acest domn!

Printre altele, că ar fi trebuit să-mi facă aeroport direct de la Botoșani – că deh, doar dacă eram din Moldova ar fi putut să mi se pară nedrept că mi se bagă cineva în față.
Mi-a plăcut și doamna, care vorbea cu soțul despre mine de parcă n-aș fi existat: „Vasile, ți-am zis de acasă că nu vreau scandal! Las-o, că m-a și lovit cu rucsacul ăla din spate de vreo două ori.”

Foarte greu mi-a fost să mă abțin și să nu-i spun că, dacă am lovit-o cu rucsacul din spate stând la o coadă în spațiul deschis din Aeroportul Otopeni, ea era cea care nu respecta distanța de bun-simț și-mi sufla în ceafă.

Nici nu te urci bine că începe negocierea locurilor. Nu vă mutați dumneavoastră aici, să stau și eu cu mama? Puteți merge două rânduri mai în față, ca să fiu cu soția?

Știu bine că e un cost în plus dacă vrei să-ți alegi locurile, dar, când e musai să stai lângă mama, plătește locurile alea.

În cel mai recent zbor am asistat siderată cum o doamnă – care venise cu soțul, doi copii mici și o bunică – aproape că a mutat jumătate din avion.
După vreo zece minute de parlamentări rezolvase să stea cu soțul și copiii, dar trebuia musai să fie și bunica aproape. Spre surprinderea mea, a reușit. Dar trebuia să vedeți fața celor din echipaj: permutările păreau că nu se vor termina niciodată.

Spre Tenerife am zburat 5 ore și 40 de minute, timp în care s-a aprins destul de des semnalul „centură de siguranță obligatorie”. Ca de obicei, stewardesele au anunțat asta, au spus și că toaletele vor fi închise, dar ce să vezi? Fix la un minut după, o doamnă vrea să meargă la toaletă.

Așa a fost tot drumul: cred că 20-30 de oameni au mers la toaletă deși erau turbulențe – ușoare, dar erau. Toți au zis că au o urgență și că își asumă răspunderea.

Mai sunt și cei cu copii mici. Sincer, chiar înțeleg că nu e ușor să călătorești cu copiii, mai ales când n-au vârsta la care să înțeleagă ce le spui.
Dar mie chiar mi-ar fi teamă să nu-i pun centura copilului când e semnalul respectiv aprins.
Fetița din fața mea nu doar că nu avea centura; era în picioare. Nu pe scaun, ci pe măsuța pliabilă din fața scaunului.

E de la sine înțeles că, dacă sunt turbulențe și trebuie să porți centura, nu poți face asta decât dacă stai jos.
Ghiciți ce: cred că un sfert din pasageri s-au plimbat, pur și simplu, prin avion. Că era zbor lung și înțepeniseră. Lucru pe care îl înțeleg perfect, dar, serios, nu e mai indicat să te dezmorțești când nu sunt turbulențe?

Am fost anunțați că în scurt aterizăm, s-au repetat aceleași mesaje cu centurile de siguranță când un domn se ridică brusc de pe scaun și deschide compartimentul de bagaje. Care nu, nu trebuie deschis în astfel de situații, că e posibil să cadă vreo geantă de-acolo și să rănească pe cineva.

Din fericire avem o coborâre lină, nu cade nimic, iar domnul își rezolvă problema urgentă: își ia troller-ul. Nu că-i trebuia ceva, dar să nu mai aștepte după ceilalți la aterizare. Eventual să coboare primul.

Nu mai zic că, atunci când avionul începe să ruleze pe pistă, jumătate dintre pasageri sunt în picioare, să-și ia repede bagajele. Dacă ar putea să deschidă ușa, cred c-ar încerca să și coboare din mers, că e grabă mare.

Acestea fiind zise, vă las cu o altă întâmplare. Nu mai știu unde plecam, dar nici nu contează.

După ce toată lumea a fost rugată să-și pună telefoanele pe mod avion, un pasager din fața mea a făcut un live pe Facebook cu decolarea.

De înțeles, de altfel: nu putea rata o astfel de ocazie. Cum să nu faci un live cu acel peisajul superb și nemaivăzut de la… Otopeni?

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post Oamenii care se poartă de parcă n-au mai zburat niciodată appeared first on Mara Coman.