A

m citit în dimineața asta un comentariu pe care l-a lăsat cineva la unul dintre articolele mele. N-avea legătură cu dulceața, ci scria ceva despre niște bijuterii de familie. Mi-am amintit de mama, de faptul că eu n-am bijuterii de la ea… Și – așa cum mintea noastră face uneori asocieri inexplicabile -, de la bijuterii m-am dus cu gândul la ceștile ei de cafea. Iubea foarte mult cafeaua și îi plăcea s-o bea din ceșcuțe foarte mici, de porțelan, pictate cu diverse motive.

De aici am ajuns la lingurița cu dulceață. De fiecare dată când mergeam în vreo vizită, la cafea se servea și o linguriță cu dulceață. Cum eu eram prea mică pentru a primi și cafeaua, aveam parte doar de dulceață și de apă.

Cât uram dulceața aia! Era atât de dulce, că abia puteam s-o mănânc, indiferent câtă apă beam. Mai ales dacă era de trandafiri. Dacă aveam noroc să fie de vișine sau caise, eram fericită. Însă cea de trandafiri mi se părea imposibil de mâncat. Și mai trebuia să mai par și încântată, doar nu se cădea, într-o astfel de vizită, să refuzi.

Sincer, nici azi nu pot să văd dulceață de trandafiri, atât de tare m-a marcat.

Oare de unde o fi pornit ideea asta de dulceață la cafea?
Să fi fost pentru a crea un contrast cu aroma amăruie a cafelei? Sau încă un semn al sărăciei din comunism? Știți doar că nu era nimic altceva dulce, n-aveai de unde să oferi cuiva un biscuit bun sau o bomboană.

Voi aveți această amintire? Și dacă da, e cineva pe aici care chiar era bucuros să primească lingurița cu dulceață?

Când am crescut și am început să beau cafea cu mama, o primeam și eu la fel: într-o ceșcuță mică, din porțelan.
Abia în facultate am început să-mi pun lapte în cafea și, treptat, gusturile mi s-au schimbat. De la cafeaua la ibric am trecut la cea la filtru. Am început să adaug lapte și, peste ceva timp, am renunțat să o îndulcesc. De altfel, nici azi nu pot să beau cafea îndulcită, pur și simplu nu-mi place. Pasul următor a fost cappuccino – băut doar în oraș, că nici prin cap nu-mi trecea că ar exista posibilitatea de a-mi face un cappuccino (sau măcar spumă de lapte) acasă.

Azi am un fel de rețetă proprie. Se apropie de cappuccino, dar un specialist probabil că m-ar contrazice 😊. Îmi fac cafeaua la un espressor automat și-i pun deasupra lapte spumă, cât încape în cană. Et voilà! Cam așa s-au schimbat obiceiurile mele în decursul a vreo… 30 de ani.

Dacă de lingurița cu dulceață mi-am amintit întâmplător – și era prea dulce ca să n-o las și aici – , anii în care am băut cafea i-am rememorat după ce am văzut clipul aniversar Tchibo care, pe lângă aroma cafelei, îți readuce în minte oameni, întâmplări, momente dragi.

Acum, când împlinește 75 de ani, Tchibo face o paralelă între atunci și acum. Este, de altfel, un exercițiu pe care îl poate face fiecare dintre noi. Ca un arc peste timp, un mod de a rememora cum eram acum 10, 20, 30 de ani. Cum ne-am schimbat obiceiurile, gusturile, cum ne-am maturizat.

De cele mai multe ori privim înapoi cu nostalgie, doar n-am fi ajuns aici dacă nu am fi trecut prin toate experiențele anterioare, fie ele bune sau rele. Și eu simt la fel.
Dar e și ceva din trecut care-mi lipsește foarte mult: să mai pot bea o cafea cu mama.

Foto: Unsplash+.
Acest articol face parte dintr-o serie de materiale realizate în colaborare cu Tchibo.

The post V-am adus și o linguriță de dulceață appeared first on Mara Coman.