Lucrez de acasă de dinainte de pandemie; cred că sunt vreo cinci ani, poate un pic mai mult. Eram la Burda când am putut să aleg să nu mai vin la birou – și inițial părea foarte ciudat.
În primul rând pentru că, la început, la Burda era o mare problemă să întârzii. Ni se tot repeta în ședințe că trebuie să ajungem la ora 9, cel târziu la 9 și zece și, dacă nu ajungem nici atunci, să anunțăm șeful de departament etc., etc., etc. Cred că doar asta se discuta în ședințe, de fapt. Era frumos și motivant :))), cu cartelă, cu pontaje, tot tacâmul. Apoi, aceeași companie în care cineva se plimba dimineața prin redacții (să vadă câți oameni sunt la birou și unde-s ceilalți) ne-a comunicat că putem lucra de acasă. Părea o capcană :), dar n-a fost și am funcționat bine în felul ăsta.

Când a venit pandemia, ne-a găsit organizați din punct de vedere al lucratului de-acasă: aveam acces la server și tot ce ne trebuia.

În contextul ăsta, ar fi trebuit să fiu deja obișnuită cu tot ce presupune acest work from home. De ce zic eu acum că mi-e greu să mă organizez?

Pentru că am fost obișnuită, toată viața, să rezolv lucruri URGENTE. Să lucrez sub presiune. Mă trezeam dimineața și știam că e neapărat nevoie să termin sumarul. Să organizez o ședință foto. Să negoziez un fee. Să răspund la 127 de emailuri. Să cer aprobare pentru copertă, să dau BT pe paginile terminate. Să trimit propuneri către un client. Multe dintre task-urile mele nu puteau fi lăsate pe mâine, pentru că se rostogoleau toate celelalte, ca la domino.

Ei bine, acum a scăzut numărul urgențelor. Ar trebui să mă bucur, dar lipsa presiunii și a stresului mă duc într-o zonă nouă, necunoscută, pe care încă nu mă pricep prea bine să o gestionez.

De exemplu, știu că am de scris un text pentru 28 martie – cel pe care îl voi publica împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere. Dar mai am două săptămâni până atunci. Nu e urgent, pot să-l mai amân puțin.
Problema e că sunt destule lucruri pe care pot să le mai amân.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Salvador Dalí (@salvadordali_arty)

Trebuie să-mi fac singură programul – și recunosc că ăsta a fost, multă vreme, visul meu. Doar că, în viața de zi cu zi, mă pierd făcând tot felul de lucruri și simt că trece timpul pe lângă mine. Timpul se topește, ca în picturile lui Dali.

Parcă mă diluez undeva pe drumul dintre dormitor și living: în loc să-l parcurg în 30 de secunde, îmi ia vreo oră. Îmi fac o cafea, strâng un șervețel mototolit uitat de fete pe masă, ud florile, spăl un măr, deschid un colet, pun o șosetă la spălat. Da, aș putea și să scot vasele din mașină, să nu le adun pe cele murdare în chivetă. Sună telefonul, vorbesc. Maria îmi cere ajutorul, trebuie să printeze ceva pentru școală.

Dacă ajung prin baie, o să-mi mai pun un pic de cremă pentru ochi. Ce naiba, durează doar un minut și parcă n-aș vrea să fac riduri tocmai acum. Înapoi, în camera mea, însă n-o găsesc pe Pisica Roz, mă apuc s-o caut și, într-un final, o văd cum clipește, plictisită, de pe dulap. Mai e puțin și vine prânzul, oare ce să le fac fetelor de mâncare? Și gata, după prânz chiar trebuie mă așez la birou. Dacă nu mai intervine ceva, desigur.

Partea cea mai enervantă e că nici măcar nu mă bucur de timpul și de libertatea pe care le am. Adică nu mă așez, în mijlocul zilei, pe canapea, să mă uit la Netflix. Nu închid laptopul să citesc o carte. Și uneori mi-e tare ciudă că nu fac asta: cel puțin să știu că m-am bucurat de ceva într-o după-amiază. De un film bun, de o carte bună sau măcar de faptul că pot să fac asta.

Dar nu: eu m-aș simți îngrozitor de vinovată să mă uit la un film în loc să muncesc – mai puțin seara (dacă nu adorm imediat). Și, cu toate astea, în mare parte din zi fac o mulțime de alte lucruri, mici, că nici nu se văd, de asta nu simt că am realizat ceva. Am senzația apăsătoare că pierd timpul, motiv pentru care mă învinovățesc și gata, am rezolvat tot, că mai am și o stare proastă pe deasupra.

Sunt ca o pasăre care a stat mult timp închisă într-o colivie și căreia, în sfârșit, cineva i-a lăsat ușa deschisă. Nu zboară, însă, pentru că nu știe unde să se ducă.

Mi-am scos o parte din notificările de pe telefon. Nu toate, dar nu mai aud nici un zgomot când primesc mailuri sau mesaje în social media. Nu am încă liniștea de a-mi da telefonul pe silent când scriu (măcar când scriu!), dar poate o să reușesc și asta.

Încerc să scriu dimineața – pentru că atunci mi-e mintea limpede. E amuzant pentru mine să descopăr asta, pentru că până acum câțiva ani făceam totul noaptea – învățam pentru examene, lucram etc.
Funcționează și nu prea; azi, înainte să mă apuc de scris, mi-am deschis emailul și am văzut niște mesaje la care trebuie să răspund. Mă deranjează că-mi fug gândurile la ele; dar, dacă aș fi început cu mailurile, ar fi venit altele, și altele, și iar nu mai aveam timp de articolul meu.
Problema e că nu reușesc tot timpul să încep cu scrisul. Sunt dimineți în care alte task-uri îmi dau bătăi de cap. Știu teoriile despre prioritizare, dar nu sunt așa de ușor de pus în practică.

Obiceiuri proaste și dependențe – de telefon, de social media. De exemplu, am în continuare deschise un tab de gmail și unul de Facebook. Dacă mă opresc o secundă din scris, beau o gură de cafea, apoi mouse-ul meu ajunge, nu știu cum (serios că nu știu cum, e un automatism), pe unul dintre cele două tab-uri de mai sus.
Știu teoria, trebuie să le am mereu închise; dar uite că, destul de des, tot deschise rămân.

La fel cu telefonul: scriu, am nevoie de o informație pe care o am în telefon și ajung pe Instagram. Îmi amintesc că am ceva de postat, ei bine… să continui? 20 de minute mai târziu mă întreb când a trecut timpul.

Prânzul. Știu că pare absurd, dar, fix când am mai mult spor, trebuie să le dau de mâncare fetelor. Și le dau, că doar n-o să las copiii nemâncați.
Am citit despre meal planning în ultima vreme, dar nu prea reușesc să pun în practică. Ce am încercat să fac de săptămâna trecută a fost să gătesc seara și pentru a doua zi la prânz. Pentru că, dacă mă ridic de la birou la 12, mă apuc să fac de mâncare, pun masa, strâng masa, se face lejer ora două.

Cu toate cele de mai sus, dacă aflu acum că am un deadline peste câteva ore, îl voi respecta cu siguranță. Pentru că sunt obișnuită deja cu stilul ăsta de lucru.
Problema mea apare când trebuie să prioritizez task-uri importante, dar care nu sunt urgente. Pentru că nu m-am întâlnit cu ele decât rar în cei 21 de ani în câmpul muncii. Dintr-o dată nu mai sunt eficientă, nu știu cu ce să încep, mai amân puțin și văd că se face șase seara.

Și am vrut inițial să îl omit, că nu-mi e comod să vorbesc despre el. E vorba despre respectul față de ceilalți versus respectul față de mine însămi.

Se traduce simplu: dacă promit că trimit cuiva o prezentare până mâine la 9 dimineața, o voi trimite. Dacă stabilesc cu fetele din #ACinceaPutere că public un articol pe 28 martie, atunci îl voi scrie și îl voi publica. Nu va fi gata cu două sptămâni înainte, dar va fi gata. Dacă am programare la masaj, voi merge.

Însă, dacă îmi promit mie că fac ceva, îmi încalc promisiunea destul de ușor. (Știu că o parte din issue-urile mele legate de organizare își au originea aici, la fel cum știu că țin și de felul în care am fost crescută, de temele făcute pentru că trebuie, apoi de task-urile de la job, care intrau în aceeași categorie.)
Dar nu mi-a plăcut deloc să constat asta și nici nu știu cum să fac să-mi schimb atitudinea față de mine însămi. Nu există nici un buton, nici vreo pastilă :), am întrebat deja.

Vă zic, terapeutul meu chiar nu se plictisește cu mine.

Foto principală: Jordan Jensen / Unsplash

The post Dacă ați trecut prin ceva asemănător, m-ar ajuta niște sfaturi appeared first on Mara Coman.