Cred că n-aș fi scris pe tema asta dacă fetele din #ACinceaPutere n-ar fi propus să vorbim despre vacanțe. Primul meu gând a fost că e ușor să scrii despre concedii dacă nu ai limită pe card: alegi o destinație superbă, un hotel bine cotat și sunt șanse mari să ai parte de o vacanță memorabilă. Doar că nu toți ne permitem acest lux.

Întâmplarea face că, în aceeași perioadă în care mă gândeam la unghiul de abordare al articolului meu, am stat vorbă cu o cunoștință care a divorțat de curând, care are două fete mari și care mi-a zis, printre altele, cu regret:

“Știi, noi (n. red.: ea, fostul ei soț și copiii) mergeam în atâtea vacanțe împreună. Cum o să plec eu cu fetele de-acum?”

Și, în cazul ăsta, era vorba de cineva care nu avea nici o constrângere din punct de vedere financiar.

Atunci mi-am dat seama că sunt mai multe femei pentru care primul concediu de după divorț pare mai degrabă o provocare decât o vacanță. Mai ales dacă au și copii, și un buget mai puțin generos.

Hai să vorbim despre asta, că știu exact cum e.

Un psiholog ar putea explica mai bine decât mine ce fel de dependență le face pe unele femei să-și imagineze că nu se pot descurca singure într-o mulțime de situații. E vorba și despre obișnuință, desigur.

Revenind la concediu și temerile aferente, știu că e mult mai ușor în doi: e încă un adult care supraveghează copiii, ajută cu bagajele, îi supraveghează pe cei mici ca să ai și tu o oră liberă.

Dar în relațiile care se termină cu un divorț lucrurile nu prea mai sunt așa de roz: intervin certurile, contradicțiile, lipsa empatiei – uneori ai impresia că partenerul tău se comportă ca încă un copil de care trebuie să ai grijă.

Nu ești singură în concediu, dar în nici un caz nu ai un sprijin real. E doar o impresie. Sau o dorință.

Aveam diverse temeri, inclusiv logistice: de exemplu, nu puteam să-mi țin copiii de mână (fetele mele aveau șapte, opt ani) și să duc și bagajele în același timp.

Și, probabil nu vă așteptați la asta, dar nu știam UNDE să merg.
Ioana și Maria voiau la mare (și eu, de altfel), dar nu eram într-o situație financiară prea bună. În perioada aceea mai toate colaborările mele se încheiaseră și nu-mi ieșeau calculele pentru trei bilete de avion, cazare și toate cheltuielile de la fața locului, oriunde ar fi fost acel loc.

Problema era că nici nu mai mersesem de câțiva ani la mare în România, de asta ziceam că habar nu aveam unde să merg. Nu aveam o impresie foarte bună nici despre Mamaia, nici despre Vama Veche. Mă panica inclusiv ideea unei plaje extrem de aglomerate unde trebuia să fiu non-stop cu ochii pe fete, ca să nu se rătăcească.

Cireașa de pe tort: nici nu conduceam, nici nu aveam mașină, ca să pot spune că, dacă nu ne place o stațiune, ne urcăm în mașină și mergem în următoarea sau dăm o fugă până la Krapetz.

Sigur, în ultima perioadă au apărut și la noi o mulțime de locuri frumoase, dar ori nu știam de ele atunci, ori erau peste bugetul meu.

Îmi amintesc că le-am povestit toate astea prietenilor mei. Printre ei era și o femeie pe care o cunoscusem de curând și care era într-un context similar: singură, cu doi copii, cu venituri limitate pe card și fără permis de conducere.

Dar, spre deosebire de mine, ea n-avea nici un stres legat de concediu: abia aștepta să plece la 2 Mai. Rezervase bilete de tren și cazare la un preț decent, aproape de o plajă mai puțin aglomerată, unde veneau și alte familii (tradiționale sau nu) cu copii și unde, datorită geografiei golfului, ecei mici nu prea au cum să se rătăcească.

În anul acela am mers împreună la 2 Mai. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe de care-mi amintesc.

Fetele noastre s-au simțit minunat și au rămas prietene.

M-am întors la 2 Mai, de data asta doar eu cu fetele mele. Prietena mea avea alt program, dar tot a reușit să vină pentru vreo două zile.

N-am mai fost stresată: știam unde merg, cum ajung, ce găsesc la fața locului și puteam să prevăd chiar și cheltuielile. Fetele mele s-au împrietenit imediat cu o fetiță și s-au bucurat de vacanță.

Nu s-au plâns de nimic: nici de algele peste care trebuiau să sară când intrau în apă, nici că marea nu e turcoaz, nici că nu stăm într-un apartament luxos.

Au fost atât de fericite!

Și da, aveau cu ce să compare: la un moment dat am mers cu ele și într-un resort de lux, unde am avut o vilă cu piscină privată și tratament pe măsura celor cinci stele.

Doar că fericirea nu are legătură cu numărul stelelor afișate la recepție. Nu e prima oară când ajung eu la concluzia asta, dar am văzut-o clar și în ochii fetițelor mele.

Cel cu care-mi petrec concediile mai nou 😊 a fost uimit să mă audă zilele astea spunând că aș vrea să merg și anul ăsta într-un weekend la 2 Mai, cu prietena mea și cu fetele. Uimirea era legată de încă o plecare la mare (stabilisem deja că mergem împreună în Grecia și în Bulgaria).

Nu mai știu exact ce i-am răspuns atunci, dar adevărul e că dorința mea de a mă întoarce acolo nu e legată doar de (încă) niște zile la plajă. E mult mai mult de atât.

Escapadele mele la 2 Mai sunt o metaforă pentru înfrângerea unor temeri care, de altfel nici nu aveau un fundament real.

Vacanțele acelea m-au făcut să mă simt liberă și independentă, ba chiar și puternică. Am trăit acolo senzația aia, rară și prețioasă, că pot face orice-mi doresc. Că am resurse chiar și atunci când cred că nu mai am.

În același loc am legat una dintre cele mai frumoase prietenii, care, cu timpul, a devenit mai intensă și mai valoroasă.

Deci nu, nu mă întorc la 2 Mai pentru mare și plajă. Ci pentru timpul petrecut cu prietena mea și pentru a-mi aduce aminte de mine, într-o perioadă vulnerabilă, în care aveam impresia că nu pot, nu reușesc, nu știu, nu sunt în stare.

Urma să aflu că pot, că reușesc, că știu, că sunt în stare să fac tot ce-mi propun și că sentimentul ăsta de putere amestecat cu libertate e neprețuit. Dacă nici asta nu e o superputere, atunci să-mi ziceți voi care e 😊.

P.S.: Cele de mai sus n-ar fi fost posibile dacă n-ar fi fost îndeplinite câteva condiții:

• Să fiu deschisă la lucruri noi;
• Să vorbesc cu oamenii și să le spun ce probleme am;
• Să spun da unor lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată.

Chiar dacă asta înseamnă un lucru atât de banal (pentru unii) precum a te urca în trenul spre mare.

Fotografiile au fost făcute la 2 Mai, în cei doi ani în care am fost acolo. 

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Când nu știi ce să faci, cumpără-ți un bilet de tren appeared first on Mara Coman.