Iar când spun că am dat o fugă, nu e o figură de stil. Am fost „repede” până la Viena, plecat joi și întors vineri – două zile și o noapte în care am făcut mai multe decât am crezut că se poate: două muzee, un eveniment de lansare, trei mese pe zi (să nu cumva să slăbesc în deplasare!) și chiar și un pic de timp pentru plimbat pe străzile din Viena.

Evenimentul de lansare a avut loc în după-amiaza de joi, 21 octombrie, la Messe Wien Exhibition Congress Center – locul a fost ales strategic: trebuia să fie unul în care să poată avea loc lejer toți invitații, din toate țările din zonă (CEE, țările nordice și Canada) – adică în jur de vreo 700 de persoane. Acolo am văzut prezentarea noului smartphone, pe un display imens, acolo am aflat și despre noile freebuds, roșii, într-un suport care seamănă cu un ruj – nu degeaba se numesc FreeBuds Lipstick.

Dar să revenim la smartphone: e subțire și ușor, comod de folosit doar cu o singură mână. E un midrange, dar cu cameră foarte bună – deci minunat și pentru foto, și pentru video – cel puțin în opinia mea, de nespecialist. Oricum, specialiștii nu filmează cu telefonul.

Despre camerele foto n-o să spun prea multe pentru că nu vreau să scriu un articol foarte tehnic. Nici nu m-aș pricepe :). Deci, avem o cameră cu 50 de megapixeli, wide și ultrawide, foto în mod de noapte. Mai simplu: review-urile spun că fotografiile au o calitate asemănătoare cu cele realizate cu smartphone-urile Huawei din seria P. Adică e foarte bună :).

Altfel, se mișcă foarte repede, nu se blochează, NU i se termină bateria până seara. Se încarcă în 38 de minute. N-am cronometrat, știu asta de la prezentare, dar într-adevăr se încarcă imediat.
Nu are servicii Google și nici 5G. Eu îl testez zilele astea și sunt foarte curioasă dacă mă pot descurca fără Google.
Nova 9 costă 2499 lei și îl poți comanda de aici, în varianta Starry Blue sau Black. Cel din fotografiile mele e Starry Blue. La precomandă primești cadou o pereche de Freebuds 4.

Despre căști: arată superb, dar nu ăsta-i motivul principal pentru care merită să vă cumpărați o pereche de free buds. Pentru mine au fost ca o revelație: mi-au oferit, practic, mai mult timp. Astfel, pot să vorbesc cu prietena mea în timp ce mă fâțâi prin casă, gătesc sau mai pun niște lucruri la loc – asta, chiar și când am telefonul în altă cameră.
Cele noi, cu carcasa în formă de ruj se încarcă într-o oră și au autonomie între două ore și jumătate și patru ore (dacă activezi sau nu noise cancellation).

Erau restricții mai puține și oamenii păreau că-și văd de viață aproape ca înainte. Viena nu e unul din orașele pe care le iubesc eu mult, dar, mergând prin locuri familiare, mi-am dat seama că-mi lipsise.

Am mers din nou, după foarte mulți ani, la Muzeul Sisi și mi s-a părut la fel de frumos – o experiență ca o poveste. Am fost apoi la Belvedere, unde am văzut Klimt și nu numai. Deși mai fusesem și aici, nu-mi aminteam prea multe, dar așa se întâmplă: vedem totul diferit la niște ani distanță. Dar n-o să cad acum în borcanul cu melancolie, nu vă speriați :).

Am cumpărat bomboane Mozart pentru acasă, n-am apucat să mănânc cârnați la chioșcul de lângă Operă (talia mea consideră că nu e nimic rău în asta), am făcut câțiva pași pe lângă catedrală, am văzut scările colorate de la Albertina, mi-am pus o mască FFP2 și-am zburat înapoi spre casă.

Foto portret: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Lansarea de la Viena appeared first on Mara Coman.

Acum vreun an, publicatia The Industry m-a invitat sa scriu despre relatia dintre jurnalisti si agentii de PR. Doua grupuri diferite care, conform manualului, ar trebui sa convietuiasca in pace si buna intelegere 🙂

La vremea respectiva, articolul a circulat pe Facebook. Multi m-au injurat, multi s-au distrat (mai ales cei care sunt in aceeasi breasla cu mine). Am suparat niste oameni, desi nu asta a fost intentia – mai ales ca am lucrat si eu in PR si stiu ca, deseori, clientii vor sa muti muntii.

Intre timp, nu s-au schimbat prea multe. Inca primesc multe telefoane prin care mi se cere sa confirm ca am primit emailul. Despre astfel conversatii telefonice puteti citi pe site-ul theindustry.ro sau mai jos. 

P.S.  Trebuie sa mentionez ca in domeniul Relatiilor Publice sunt si multi oameni care stiu sa-si faca meseria, dar nu despre ei am scris in acest articol.

De ce-mi inchid telefonul seara

–– publicat in The Industry, aprilie 2012

– Alo, Mara? (În 90% din cazuri nu ştiu cine mă sună, e un număr necunoscut).

– Da, eu sunt.

– Mă numesc Ioana Confirmescu şi voiam să ştiu dacă ai primit e-mail-ul meu.

Aşa încep, în fiecare zi, câteva convorbiri telefonice cu diverşi oameni de PR. Confirmarea de primire a email-ului a fost înlocuită cu sunatul de confirmare – ocazie de a întreba „dacă apare ştirea“ şi când anume. Un obicei agasant (bineînţeles că am primit e-mail-ul), uşor jenant (în multe cazuri, ştirea nu are de-a face cu publicaţia la care lucrez, aşa că trebuie să refuz frumos) şi care mă face să răspund din ce în ce mai rar la numerele necunoscute.

Lucrez la Marie Claire, o revistă de modă upmarket. Primesc, zilnic, vreo sută de e-mail-uri. Multe sunt însoţite de telefoanele de confirmare. Mă gândesc acum oare cum ar fi dacă, într-o zi, fiecare persoană care îmi scrie m-ar şi suna?

Să stabilim de la început: nu insinuez, nici o secundă, că a lucra în PR e floare la ureche. Nici gând. Îţi trebuie multe calităţi ca să faci PR, dar trebuie neapărat să fii diplomat şi să ai bun-simţ. Să ştii când să cedezi şi când să insişti. Să te faci plăcut celor cu care vorbeşti. Dar undeva, în anii ăştia de criză şi de bugete mici, a dispărut diplomaţia. Şi nu mă refer doar la telefoanele de mai sus. Mai sunt şi alte categorii, mai interesante. De exemplu, cele care îţi demonstrează că oamenii de PR nu au deschis niciodată publicaţia la care lucrezi. Ţi-au găsit numărul de telefon într-un Excel şi s-au repezit să-l bifeze. „Cine ştie“, şi-au spus, „dacă o convingem şi pe asta să scrie ceva, ne-am făcut targetul pentru Client“.

– Aţi primit mailul referitor la noua trusă de scule? Voiam să ştiu dacă a apărut ştirea la rubrica pentru bărbaţi. Am trimis mailul acum o săptămână.

(Nu avem rubrică pentru bărbaţi şi nici nu avea cum să apară, revista este lunară.)

– Atunci poate apărea la ştiri sau la altă rubrică?

E genul de întrebare care te lasă fără grai, pentru că testul cel mare e să nu-l iei la fugă pe cel care te sună. Dar oare ce să-i spui? Că a apărut? Să-i zici care e structura revistei? Degeaba – va insista să apară „undeva“. Nu contează unde sau dacă se potriveşte sau nu. Va continua: „Chiar nu poţi pune trusa de scule în pagina de modă? Are nişte floricele pe capac!“

Şi distracţia continuă. Nu doar că sunt oameni de PR care n-au deschis revista niciodată, dar nici nu au de gând. Ţi-o spun răspicat, fără să-i întrebi măcar. Deduc că monitorizarea presei e o chestiune demodată.

– A apărut ştirea despre consumul de sfeclă de zahăr în Uniunea Europeană? Voiam să-mi spui dacă a apărut, ca să ştiu dacă să cumpăr sau nu revista.

Mă gândesc că, peste o săptămână sau două, cineva dintr-o agenţie de PR o să mă roage să-i citesc revista la telefon. Nu de alta, dar nu cumva s-o cumpere.

Din capitolul „nu ştiu cum arată revista“ sunt şi telefoanele legate de baza de date.

– Bună Mara, te sun din partea firmei Excelescu SRL. Ne actualizăm baza de date şi voiam să ştiu dacă acesta este numarul tău de telefon.

– Este, spun eu.

– Dar mai lucrezi la Marie Claire?

– Da. Datele mele sunt în revistă.

– Dar eu te-am sunat pentru că, din experienţa mea de om de presă, casetele redacţionale nu sunt update-ate.

(Cu siguranţă, dacă se schimbă redactorul-şef, va uita să-şi scrie numele şi să-şi pună poza la editorial.)

– Înţeleg, dar nu este cazul nostru, spun. Dacă ai nevoie de mai multe detalii, poţi să le afli şi de la recepţia companiei noastre.

– Stai, stai o secundă! Ştii cumva dacă Mihai Ghiduc mai lucrează la Sanoma?

În ultimul rând, sunt evenimentele – trebuie să fii acolo, trebuie bifat încă un nume pe Excel.

– Voiam să ştiu dacă veniţi mâine la conferinţa de presă despre substanţele chimice de nouă generaţie. Este la ora 19.

– Îmi pare rău, dar nu pot ajunge.

– De ce?

– Poftim?

– De ce nu puteţi ajunge?

– Mă întrebaţi cumva ce fac mâine seară?

(După o zi ca asta, când ajung acasă îmi închid telefonul).

The post Despre agentii de PR, telefoane si email-uri appeared first on Mara Coman.