Îmi amintesc perfect de ultima dată când am intrat într-un spital de urgență. Mai întâi, forfota de la intrare, sirenele ambulanțelor, toți oamenii care așteptau pe culoare. Medici grăbiți, oameni cu lacrimi în ochi, tărgi transportate rapid. Agitație și neliniște – pentru că așa e la urgențe. Aici vin cei care au nevoie de ajutor imediat. Deseori, intervenția medicilor face diferența între viață și moarte.

Când am stat de vorbă, la telefon, cu reprezentanții Spitalului Clinic Județean de Urgență Sf. Spiridon din Iași, mă așteptam să aud cam ce am scris eu mai sus. Despre mulți pacienți și situații grave, despre responsabilitatea grea pe care o au cei care lucrează la urgențe.
Și, în loc de așa ceva, surpriză: oamenii cu care am vorbit mi-au povestit despre aparatura performantă din spital, despre faptul că e deschis 24 de ore din 24. Mi-au spus că e un spital regional, unde nu vin doar oameni din Iași, ci și din împrejurimi și că, atunci când e nevoie, pacienții sunt transportați cu elicopterul. Am aflat despre operații extrem de complexe, despre transplanturi de organe – toate se fac aici, la Iași. Câți oameni ajung aici? În acest an, au fost tratați peste 70.000 numai la unitatea de primiri urgențe.

Mi-am dat seama că zâmbeam în timp ce ascultam toate astea. Zâmbeam pentru că nu vorbeam cu cineva care se plânge de cât de greu e, de cât de mult e de muncă, de numărul de pacienți, de lipsuri. Nu; stăteam de vorbă cu oameni care erau mândri că lucrează acolo, care erau bucuroși că au aparatura necesară pentru cazuri grave și că, astfel, salvează vieți.

– Și atunci?, am întrebat. Atunci de ce aveți nevoie? De ce să doneze oamenii pentru acest spital?

– Pentru că sprijinul lor ne va ajuta să ne păstrăm standardele și să facem totul la fel de bine ca până acum. Poate chiar și mai bine.

Donațiile nu sunt, de data asta, în bani. E.ON a lansat în social media campania “Dăruiește Lumină”: un like, un share sau un comment pe Facebook la postarea de aici (care are forma unei scrisori către Moș Crăciun) echivalează cu 100 kWh. La fel și share in Instagram story la postarea de pe Instagram.

Astfel, un gest pe care-l facem de atâtea ori, chiar poate are putere și se transformă într-un ajutor real: Acel like înseamnă că din factura de energie electrică sau de gaze a Spitalului Clinic Județean de Urgență Sf. Spiridon se vor scădea 100 kWh.

Rolul meu în această campanie a fost cel al unui mic spiriduș: am sunat la spital, am vorbit cu cei de acolo și apoi i-am scris Moșului în numele lor. Scrisoarea a luat forma unei postări pe Facebook și pe Instagram și sper să adune multe like-uri și share-uri, ca să ajutăm spitalul din Iași.

Desigur, ai două variante: treci mai departe, ca și când n-ai văzut nimic. Sau te oprești pentru o secundă și, cu minimum de efort, faci un gest mic – dar care, pentru altcineva, e un ajutor real. Ce alegi?

Campania “Dăruiește Lumină” are deja o tradiție, pentru că a fost demarată în 2015 și a continuat în fiecare an. Au fost donați kWh către diverse instituții publice – spitale, școli, case de copii și de bătrâni -, dar și către familii nevoiașe. Anul acesta, E.ON va contribui cu cel mai mare numpăr de kWh de până acum, 500.000 kWh, care vor merge către cinci spitale, printre care și cel despre care am scris eu. Găsești toate detaliile pe Dăruiește Lumină.

Foto: Ian Schneider / Unsplash

The post Marea putere a unui gest atât de mic appeared first on Mara Coman.

Sănătoși să fim!

Am auzit des vorbele astea. Le-am folosit și eu; m-am încurajat atunci când mi-a fost greu, gândindu-mă că pot să rezolv orice atâta timp cât eu și ai mei suntem sănătoși.
Dar dacă… ?

Mi-a fost mereu teamă de boală și de spital – chiar dacă la spital mergi preventiv sau ca să te însănătoșești.
E drept că eu am și niște experiențe care nu mă ajută prea mult. Am pierdut-o pe mama din cauza cancerului și – de parcă durerea asta n-ar fi fost de ajuns – s-au adăugat și alte traume. Cine a stat pe holurile spitalelor oncologice știe despre ce vorbesc.

Eu aveam 23 de ani la prima operație a mamei. Aproape am leșinat când am intrat la ea, la ATI. Ani mai târziu, am dus un borcan cu o parte din tumoră de la un spital la altul. Iar cabinetul de anatomie patologică de la Fundeni este (sau era pe atunci) strategic plasat, lângă morgă.

…pentru că articolul meu nu e trist. Simțeam doar nevoia să spun de ce mă bântuie uneori teama de boală. Chiar dacă nu mă simt rău. De altfel, îmi amintesc o discuție cu mama, puțin înainte de diagnostic. Îmi spunea: „Ar fi chiar culmea să fiu bolnavă! Știu că am slăbit mult și fără motiv, dar nu m-am simțit niciodată atât de bine!”
Ați înțeles ideea.

Teoretic, un om care a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli descoperite prea târziu învață să aibă grijă de el: adică își face analizele și restul investigațiilor recomandate la timp.
Doar că, în cazul meu, pentru o bună bucată de vreme, frica a fost mai puternică decât logica. Mi-era frică să merg la doctor. Și, cu cât trece timpul, teama se amplifică: te gândești că în x ani de când n-ai mai fost la un control se putea întâmpla orice.

Mintea mea asocia mersul la medic cu un risc (acela de a afla că am o problemă de sănătate) deși, în realitate, o consultație echivalează cu o centură de siguranță.
Pe scurt, o situație tipică în care panica paralizează și nu îți dă voie să acționezi în interesul tău.

Am decis să scriu toate astea pentru că știu că nu sunt singura în situația asta. Și pentru că am reușit să ies din starea de panică și să fac ceva pentru mine – iar pe mine m-ar fi ajutat să citesc despre cineva care a avut o experiență asemănătoare.

Povestea e mai jos, iar la finalul articolului am scris ce m-a ajutat să trec peste frica asta.

…când m-am programat la o consultație. Și am fost relativ relaxată, pentru că nu părea nimic grav, însă aveam nevoie de un tratament. Doar că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din cabinet. Am fost întrebată când mi-am făcut ultimele analize de sânge și ultimele ecografii și am plecat acasă cu un cearșaf de analize recomandate.

Nu eram deloc fericită; aș fi preferat să-mi spună cineva doar ce medicamente să iau. Dar știam că nu pot să-mi rezolv problemele altfel, așa că am mers la analizele de sânge. Era început de martie, înainte de lockdown.

Când am primit rezultatele pe mail, mi-a fost teamă să le citesc. Am făcut asta după ce am sunat un prieten medic care m-a ajutat cu interpretarea analizelor. Nu aveam răbdare până la următoarea programare; voiam să știu.
De altfel, dacă aș fi trecut peste panica din mintea mea, aș fi putut să-mi dau seama chiar și singură ce e cu analizele mele, pentru că erau foarte bune. Joy & champagne!

Curând după asta, a venit lockdown-ul.

Pandemia și izolarea n-au ajutat pe nimeni. Au adăugat temeri și griji în plus peste cele pe care le avea fiecare. Știți exact povestea, că e proaspătă și am trăit-o toți.

Dar, mie, pandemia mi-a adus o scuză foarte bună: să nu-mi fac restul investigațiilor medicale.

Ceea ce e, desigur, foarte greșit. Nu faceți ca mine.

Ei, după ce ne-am dat cu toții seama că n-o să scăpăm prea curând de virusul cel nou, scuza mea cu pandemia a început să pălească chiar și pentru mine însămi. Deși o invocam uneori, când mă simțeam vinovată, nu mai era credibilă. Nu-și mai făcea efectul. Mi-am zis că trebuie să-mi fac, totuși, programare la medic. A durat și asta un timp: ziceam, dar nu făceam. Teama era tot acolo.

Sau momentul în care m-am trezit. S-a întâmplat când am avut o discuție cu unul dintre apropiații mei:

• Eu, căutând înțelegere și încurajare, vorbesc despre anxietățile mele legate de sănătate și spitale.
• El, întrebându-mă sec dacă mi-au fost recomandate niște investigații medicale pe care le-am amânat.
• Eu, explicând din nou cum e cu fricile, cu pandemia, sperând să mă mângâie cineva pe cap.
• El, spunându-mi că fricile astea nu contează cât timp am doi copii mici.

Fix așa a fost pentru mine atunci. Am primit niște palme „verbale” pe care le meritam și care m-au trezit.

Am plâns și m-am simțit foarte rău, mai ales că știam că are dreptate. Sunt mamă singură, am două fetițe de 10 ani și am responsabilitatea de a avea grijă de ele.
Dacă m-aș îmbolnăvi – și dacă aș ști că e din vina mea, că nu m-am dus la timp la un control doar pentru că-mi era frică – cum aș putea să-mi privesc copiii în ochi?
Cum să fiu atât de egoistă? Cum să le fac asta celor pe care îi iubesc cel mai mult?
Mă simțeam îngrozitor.

La mai mulți, adică. Am făcut investigațiile recomandate, dar și unele just in case, ca să mă liniștesc eu. Frica cea mai mare am simțit-o înainte de ecografia de sân și asta din cauză că trecuse mult timp de la cea anterioară. Sper că am învățat ceva din asta.

Ultima consultație a fost pe 10 decembrie. Ultimul rezultat la analize a venit vreo zece, poate 12 zile mai târziu și era așa cum îmi doream.
Am avut niște sărbători mai liniștite ca niciodată. Mi-era mult mai ușor să alung gândurile negre: știam că sunt bine.
Știam că, indiferent ce s-ar întâmpla, am puterea să lupt și să schimb lucruri dacă e nevoie, pentru că sunt sănătoasă.

Ca să închei, rezultatul consultațiilor și investigațiilor pe care le-am făcut e bun. Nu foarte; mai sunt unele lucruri de reparat, dar lucrez la asta.
Din câte știu, nu sufăr de nimic extrem de grav sau iremediabil. Mai mult, am aflat care-mi sunt vulnerabilitățile, la ce să fiu atentă, când să merg la următoarele analize.

Acest când e foarte important. Știu că, dacă-mi fac analizele anual (sau la intervalul de timp recomandat de medic), e mai puțin probabil să descopăr vreo boală într-un stadiu avansat. Indiferent cât de gravă e o afecțiune, când e descoperită la timp, sunt șanse mari de vindecare.

În felul ăsta îmi e mai ușor să-mi controlez frica. În schimb, dacă trec niște ani între controalele medicale, oricare dintre noi se poate aștepta să afle orice.

– mai întâi am stat de vorbă cu un doctor pe care-l cunoșteam. Nu eram prieteni apropiați, dar ne știam și mi-a fost mai ușor să-i spun prin ce trec. Mi-a zis și el ce-am scris deja mai sus (orice boală descoperită la timp are șanse mari de vindecare), a avut răbdare cu mine, m-a ascultat și mi-a mai alungat din temeri. Mi-a spus și că dracu’ nu-i așa de negru precum părea în mintea mea;

– am cerut recomandări. Când un medic care mi-a plăcut m-a trimis la altul, cu o specializare diferită, am întrebat dacă-mi recomandă pe cineva. Unii evită să nominalizeze pe x sau pe y din respect pentru colegii lor, dar, atunci când mi-au spus niște nume, am știut la cine să mă programez și am mai prins un pic de încredere;

– i-am explicat doctorului ce e cu mine. I-am spus că mi-e frică atunci când îmi era. L-am întrebat, înainte de o ecografie, dacă îmi poate spune, pe scurt, în timpul procedurii, dacă e ok sau nu ce vede acolo :). Deși durează doar câteva minute, mi se părea că trece o veșnicie. Din fericire, am găsit înțelegere și empatie;

– am avut noroc să aleg niște medici atenți. Într-o dimineață m-a sunat doctorița la care fusesem în ziua anterioară: găsise un tratament la fel de eficient, dar mai ușor de administrat. M-a impresionat că s-a gândit la mine după ce am plecat din cabinet, mai ales că ar fi funcționat și recomandarea inițială;

– mi-am făcut programări la ore convenabile. Poate că pare neimportant, însă, dacă e nevoie să mă trezesc la 6 dimineața ca să ajung la o consultație, eventual să și alerg ca să nu întârzii, stresul meu e mai mare. Sunt mai liniștită și mai cu picioarele pe pământ dacă sunt odihnită;

– când mă apuca teama, mă gândeam la momentul în care o să termin cu consultația și o să fiu în drum spre casă, veselă și ușurată;

– când mi-a fost cel mai teamă, am căutat aplicația cu meditație în telefon și i-am dat play în căști. Eram în sala de așteptare, înainte de ecografie. Deși nu meditez (nu știu, nu-mi iese, nu încerc destul), am fost plăcut surprinsă că să respir adânc în timp ce-mi spune cineva să let go chiar ajută. M-am mai calmat și mi-am amintit că, să fiu acolo, pentru acea investigație, este cel mai bun lucru pe care-l pot face;

– fiecare consultație de la care plecam cu vești bune mi-a dat curaj. Aproape că pluteam pe stradă de fericire, la ieșirea din cabinet;

– am ales o clinică privată, mai exact Regina Maria. Am vrut sistemul privat pentru că e un plus de confort pentru mine. Pot să-mi aleg medicul, programările se respectă, istoricul meu e în computer, toată lumea vorbește frumos, e curat, nou și mai puțin aglomerat etc.;

– mi-am făcut un abonament. Altfel, costurile pentru tot ce am făcut eu în două luni ar fi fost mai mari decât abonament anual (și am un abonament „cu de toate”). Prietena mea, urmându-mi exemplul, și-a făcut un abonament pe trei luni: prima consultație la care a mers ar fi costat mai mult decât cele trei luni de abonament;

– lăsând la o parte discuțiile despre finanțe, abonamentul m-a motivat să merg la mai multe consultații. La fel și aplicația – îmi fac singură programări, fără call center, așteptat pe hold etc. Plus că în aplicație văd și toți medicii și ce rating-uri au, acolo am și dosarul medical, analize, tot.

Ca să fie o poveste cu happy-end, va trebui să continui. Dar mi-e mult mai ușor să merg la analize când știu că a trecut doar un an de la ultimele.

Uitându-mă înapoi, mă bucur mult că am reușit să-mi înfrânez o temere cu care mi-era greu să trăiesc.
Și care, pe termen lung, chiar mi-ar fi pus viața în pericol.

Foto principală: Mitchell Hartley / Unsplash

The post Cum mi-am depășit frica de mers la doctor appeared first on Mara Coman.