Țin să las un disclaimer aici și să menționez că eu nu fac parte dintre cei care cred că toți medicii sunt la fel, nici că toate spitalele sunt la fel. Acum, când am avut de mers și la spitale de stat, și la clinici particulare, și la pediatrie, și la chirurgie, am dat numai peste medici minunați.
Fiică-mea a fost tare încântată de doctorul care a tratat-o, care „are niște obrăjori moi-moi, ca bătrâneii, și o insignă cu unicorn, ai văzut?”. Tata – da, tata, care e un om greu de mulțumit (da, știu că mă citești, dar am dreptate) – a fost super încântat de cum s-a purtat toată lumea cu el. Doctorii care au avut grijă de el au fost, citez, „ca niște sfinți”.

Dar frica mea nu vine din experiențe de genul ăsta, ci din orele petrecute pe holurile de la oncologie, când a fost mama bolnavă. Unde n-am găsit prea mulți sfinți.
Acolo am făcut cunoștință cu umilința.

Îmi este foarte greu să înțeleg de ce unii doctori se pot purta atât de rău tocmai cu pacienții bolnavi de cancer. Oamenii care primesc diagnosticul ăsta sunt oricum speriați și habar n-au dacă o să reușească să învingă boala sau nu. Dacă o să mai iasă din spital sau nu. Nu văd nici un motiv pentru care un alt om – medic, de data asta, tocmai cel care are puterea să te salveze – se poartă execrabil doar pentru că poate.

E un abuz de putere care te pune la colț, pentru că nu ai ce să faci: doctorul X o să te opereze, îți poate salva viața. Faci orice ca să nu-l superi.

În zecile de ori în care am umblat cu mama prin diverse secții de oncologie am învățat să-mi pun cenușă-n cap. Pentru că așa nu se țipa la mine sau la maică-mea.
Am învățat să îmi cer scuze când n-am nici un motiv să-mi cer scuze: de exemplu, că „deranjez” cu o întrebare – deși nu era nici un deranj, era dreptul meu să aflu care era starea mamei mele. Să-mi cer scuze dacă mai am încă o întrebare după prima, că răpesc din timpul domnului profesor. Sau domnului conferențiar.

Am învățat să rețin titlurile, pentru că domnul conferențiar s-ar putea simți jignit dacă îi spui, simplu, domnule doctor.

Și nu pot să uit atitudinea cu care eram tratată: mi se făcea un serviciu. Aveam onoarea de a sta de vorbă cu domnul profesor. Că oricum eu nu sunt medic și nu pricep nimic, ce sens să-mi mai explice.

Am învățat și inevitabila muncă de detectiv: când și cum îl găsești pe doctor dacă vrei să-l întrebi ceva. Întrebat asistente, infirmiere, medici, pe oricine în halat alb. Nu se știe. Mergeți sus, la etajul 2, și mai întrebați.

Am învățat așteptarea. La unul dintre domnii profesori trebuia să ajung, cu maică-mea, bolnavă, la 5 și jumătate dimineața. N-am înțeles niciodată de ce, mai ales că domnul profesor nu venea niciodată înainte de 9. Dacă venea. Nu știa nimeni dacă vine sau nu.

La radioterapie la Fundeni era mereu coadă. O pacientă era îngrijorată pentru că urma să facă o procedură care ar fi putut fi foarte dureroasă. Nu era sigură, dar îi era teamă să întrebe. Îi povestea mamei că a citit că procedura respectivă se poate face cu anestezie locală.
Asta e una dintre poveștile pe care n-am putut-o uita, pentru că e groaznic ca unui bolnav de cancer să-i fie teamă să-i pună o întrebare medicului său.
Bine, am și finalul întâmplării: până la urmă, femeia și-a luat inima în dinți și a încercat să afle dacă e posibil să i facă anestezie. Doctorița a început să țipe, uimită de pacienta asta cu atâta tupeu, da’ unde naiba se crede?.

Suferise destul. Voia doar să n-o mai doară.

Mai am multe astfel de amintiri: ziua în care s-a stricat aparatul de radioterapie și toți pacienții au fost trimiși acasă, că aia e. Mama venea zilnic, de la 100 de kilometri distanță.
Apoi a fost și ziua în care aparatul a intrat în revizie și toți pacienții au luat „o vacanță” de două săptămâni. Nu li s-a recomandat să facă tratamentul în altă parte (deși ce știu eu despre radioterapie e că se face zilnic, altfel nu dă rezultate – dar nu sunt medic, nu sunt convinsă că am dreptate).

A venit și ziua în care mama se simțea din nou rău și nu știam ce să fac: pur și simplu nu mai reușeam să dau de ultimul medic care o tratase.
Am dat atunci toate telefoanele din lume, dar nu am putut să mă întreb: ce fac cei care n-au pe cine să sune pentru o recomandare într-un spital oncologic?

Habar n-am dacă lucrurile s-au schimbat între timp. Poate doar procedurile; nu cred că un medic care urlă la pacienți își schimbă atitudinea peste noapte.

Și da, știu că în spitalele românești sunt multe lipsuri, inclusiv de personal. Știu că doctorii se luptă să ne salveze viețile, că lucrează mult și că dorm puțin. Dar uite că există, printre ei, și unii care știu să se poarte, care au răbdare să vorbească și cu copiii, care îți explică e de făcut fără să-i rogi, fără să-ți ceri mii se scuze și fără să țipe.

The post Umilința appeared first on Mara Coman.

Erau două păpușele gingașe și delicate, mai mici decât ceilalți bebeluși din maternitate, pentru că se născuseră înainte de termen. E ceva ce se întâmplă destul de des în cazul gemenilor, dar recunosc nu mă gândisem prea des la asta în timpul sarcinii. Nimic nu anunța să apară vreo problemă, așa cum nu aveam nici prea multe date care să mă facă să cred că micuțele vor veni pe lume mai devreme. Aveam un medic bun, urma să nasc la o maternitate despre care știam că e bine dotată și reușisem să-mi păstrez optimismul.

În noaptea în care am ajuns la spital, asistentele roiau în jurul meu, mă întrebau câte săptămâni are sarcina și ziceau câte un „îhî”. Îmi făcuseră o injecție care conținea și un calmant, așa că eram mai zen ca niciodată. Abia mai târziu am aflat că momentul în care s-au născut fetele mele nu era chiar cel mai bun și că ar fi putut apărea probleme. Din fericire, n-au fost; am stat în spital cinci zile în loc de trei, apoi am plecat acasă. Azi zburdă prin curte ca două căprioare, iar eu mai ies din când în când să văd dacă Ioana aleargă sau se cațără pe undeva, că nu-s nici două săptămâni de când și-a rupt mâna.

Înainte să le am pe ele, au ajuns la mine puține povești despre copiii născuți prematur. Și-acum zece ani existau problemele de astăzi, însă, din fericire, acum sunt mai multe fundații și companii care se implică și ajută. În România avem puține secții de neonatologie dotate cu aparatura necesară pentru a salva viețile bebelușilor înainte de termen. Din acest motiv, avem cea mai mare rată a mortalității infantile, aproape dublă față de media țărilor Uniunii Europene. La fiecare șapte ore, un nou-născut din țara noastră se stinge într-o secție de neonatologie insuficient dotată. Mulți bebeluși nu reușesc să supraviețuiască.

Acum doi ani, când am vizitat secția de Terapie Intensivă Neonatală Constanța și am auzit poveștile spuse de medici, abia îmi puteam opri lacrimile. Secția respectivă a fost renovată și modernizată cu ajutorul Fundației Vodafone România și a altor ONG-uri – am scris despre acest proiect aici. Din fericire, Fundația își continuă proiectele: de curând a lansat o linie de finanțare în valoare de 5 milioane de lei numită „Fondul Viață pentru Nou-Născuți”. Acesta e destinat renovării, modernizării și dotării cu echipamente medicale a compartimentelor și secțiilor de neonatologie din spitalele publice din întreaga țară.

Pentru suplimentarea bugetului existent care să permită extinderea proiectului în cât mai multe unități medicale, fundația anunță și o campanie publică de strângere de fonduri. Puteți dona orice sumă, începând cu 10 lei, o singură dată sau – toate detaliile sunt aici – sau puteți face o donație lunară de 2 euro prin SMS, câte  (trimiteți textul RITM la numărul scurt 8845).

Știu că fiecare donează pentru cauzele în care crede; știu că sunt și foarte multe și că nu e ușor de ales. Pe mine mă emoționează tot ce ține de copii, motiv pentru care am vrut să împărtășesc cu voi proiectul ăsta. Știu sigur că va fi pus în practică și că, peste câțiva ani, vom fi cu toții mândri că am contribut la el și că, în felul ăsta, am salvat niște micuți. Le-am oferit o șansă la viață.

Foto: Minnie Zhou / Unsplash

The post Cele mai mici inimi appeared first on Mara Coman.