Îl cheamă Răzvan și nu bag mâna-n foc că a împlinit 20 de ani.
Îmi vorbește respectuos, cu dumneavoastră. Eu sunt puțin indecisă, nu prea știu dacă am chef de conversație – sigur nu de una prea lungă. Schimbăm câteva vorbe și mie mi se pare totuși straniu să stau atât de aproape de Răzvan, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Îl „cunosc” de două minute. Dialogul se oprește după alte câteva minute: nu mai avem ce să ne spunem și nici nu ținem neapărat să vorbim. Mă uit pe geam. E miezul nopții, plouă zdravăn și abia aștept să ajung acasă.

–

Să derulăm puțin filmul: trezit cu noaptea-n cap, dus copii la școală, vorbit la un workshop UNESCO, ajuns la birou pentru o zi lungă și seara la Romanian Design Week (e foarte, foarte, foarte fain, mi-a plăcut mult). După vreo câteva ore, două pahare de Saperavi de la Gitana și niște cartofi de la Energia, eu și cei doi prieteni ai mei decidem că e timpul să chemăm un Uber. De fapt, trei. Și-aici încep problemele: tarif dinamic (cu preț cel puțin dublu) și/sau timp de așteptare peste 15 minute. Doar e prima zi în care a intrat în vigoare OUG care modifică legea taximetriei.

Eu reușesc să-mi chem un Bolt. Vine într-un timp rezonabil, în schimb costă mai mult decât dublu. Însă altă opțiune de-a ajunge acasă n-am: e prea târziu pentru metrou și nici nu m-aș simți în siguranță la ora asta. Da, aș putea să-mi instalez o aplicație pentru taxi sau chiar să sun și să chem unul, dar am avut atâtea pățanii în taxi încât prefer să plătesc dublu și să merg cu Bolt. Plus că am doar o hârtie de 100 de lei, chestie care l-ar incomoda teribil pe șoferul de taxi, știu din experiență.

–

Răzvan – așa îl cheamă pe șofer, îmi zice aplicația – mă roagă să stau pe scaunul din față, lucru pe care-l fac fără să ezit. Îmi spune și el despre lege; zice că nu l-a oprit nici un polițist azi, dar că îi e, totuși, teamă. Conversația nu durează; n-avem ce să ne spunem și nici unul dintre noi nu insistă să zică ceva, așa, de amorul artei. Eu auzisem deja de varianta „stai în față și ești prieten cu șoferul” și eram decisă să procedez exact așa. Doar că nu mă simt chiar bine.

Simt un discomfort să fiu atât de aproape de un om pe care nu-l cunosc. Apropierea asta forțată îmi dă o senzație neplăcută. Mi-e invadat spațiul personal. Probabil că și șoferul are aceeași problemă. E ca atunci când te urci cu un necunoscut într-un lift mic. Fiecare simte că celălalt e prea aproape, așa că se uită ba în sus, ba la butoane, ba își studiază pantofii sau inelul. Doar că în lift stai un minut, nu 15.

Și cum te porți când stai pe scaunul din față, în mașina unui necunoscut? A trecut atât de mult timp de când am făcut asta ultima dată, că habar n-am.

Să mă uit la el? Să mă uit pe geam?
Dar vorbim, e nepoliticos să mă uit pe fereastră când vorbesc cu cineva.

OK, acum nu mai vorbim. Mă uit pe geam.

Oare cât o fi ceasul? Îmi scot telefonul, văd niște notificări. Vreau să-mi citesc mesajele, dar e enervant – necunoscutul de lângă mine vede ce fac. Dacă el ar intra acum pe Facebook, și eu aș vedea ce face. Sigur, nu știe nimeni și ce scriu și oricum n-ar avea nici o importanță. Doar că acolo, pe locul din dreapta, spate, șoferul nu-ți putea vedea în telefon.

Oare am fusta prea scurtă?

The post Pe scaunul din față appeared first on Mara Coman.