Pot pune pariu că toți știți deja că mă gândesc la ciocolată și la promisiunea pe care ne-o facem de cele mai multe ori când deschidem un pachet nou: „O să iau doar o pătrățică.”

Un fel de „am vrut doar să gust, de poftă”, doar că eu, una, chiar nu știu pe nimeni care să se fi ținut de promisiunea asta.

Voi cunoașteți pe cineva care chiar mănâncă doar o bucățică? Și, dacă da, de ce e atât de sever cu el însuși? De ce se pedepsește atât de tare?😊

Noi, cei născuți înainte de ’90, n-am avut parte de diverse sortimente sortimente. Ciocolata era o raritate. Primeam, când și când, din aceea chinezească, dar nu prea-mi plăcea.

Abia prin generală îmi amintesc de un soi de ritual care să includă acest dulce: pentru că mi-era greu să mă trezesc dimineața și să mă pregătesc de școală, mama mă momea cu niște ciocolată cu lapte și umplutură de căpșune. Așa deschideam ochii fără proteste 😊.

Era favorita mea și încă îmi place combinația, mai ales îmi aduce aminte de acele zile în care mă simțeam răsfățată.

De altfel, asociez ciocolata cu starea de bine. Pentru că o savurez când sunt fericită, când vreau să mă alint, când am timp să fac ceva doar pentru mine.
Îmi vin în minte momentele în care sunt singură acasă, în care nimeni nu-mi cere de mâncare, nu am lucruri urgente de făcut și nu mă grăbesc nicăieri. Ce lux! Trebuie sărbătorit cu una, două sau – mai bine să fim sinceri – trei bucăți de ciocolată.

Nu-mi place mereu să fiu adult, mai ales când sunt pusă în diverse situații mai dificile, când am diverse probleme de rezolvat. Dar ador că nu mai trebuie să cer voie să mănânc dulce! Că nu mă ceartă nimeni dacă n-am luat masa înainte, nici nu mă condiționează să mă opresc doar o pătrățică sau două.

Dar nu ăsta era secretul meu, ci faptul că am avut o perioadă destul de lungă în care făceam o nebunie: mă trezeam din somn, undeva în jur de 3, și ronțăiam ciocolată rece și crocantă din frigider.

Recunosc că mă simțeam un pic vinovată, doar un pic. Știu că nu e tocmai recomandat să mănânci noaptea, dar eu iubeam acel moment dulce combinat cu liniștea nopții.
A ținut o perioadă destul de lungă; apoi, pur și simplu, am început să dorm până dimineața.

Nu mănânc doar un singur fel, ci am perioade în care-mi face cu ochiul una anume, apoi trec la alta.

La Schogetten îmi place că sunt foarte multe sortimente și sunt deja “tăiate” pătrățelele – uneori am câteva feluri pe o farfuriuță, lângă mine; când lucrez, poate când citesc sau mă uit la un film.

Cea mai nouă pasiune e pentru cea cu unt de arahide crocant; ador acele bucățele crunchy. Și, deși nu sunt o mare iubitoare de ciocolată neagră, recunosc că m-a cucerit sortimentul cu merișoare. Crusta crocantă de ciocolată amăruie se îmbină într-un mare fel cu umplutura de fructe dulci-acrișoare. A fost o descoperire neașteptată pentru mine.

Nu puteam să omit nici varianta de ciocolată cu lapte și umplută de căpșune. E muuult mai bună decât ce mâncam când eram eu copil, dar are acea aromă care mă duce cu gândul la zilele în care eram mică și alintată de mama.

De câte bucățele de ciocolată credeți că e nevoie pentru a retrăi amintirea asta?

E singura situație în care mie-mi e de-ajuns chiar și una singură.

Foto și video: Anya Dimitrov. Locație: Radisson Blu București.

*

Acest articol a fost scris în colaborare cu Schogetten.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

The post Doar o pătrățică appeared first on Mara Coman.

Nu știu să înot.
Paradoxal, iubesc extrem de mult marea, deși am petrecut vacanțe întregi fără să intru în apă.
Da, deloc. Nici măcar așa, cu picioarele.

Când m-au invitat niște prieteni într-o vacanță cu barca, pe mare, am zis – evident! – , nu.
Când am fost la mare cu fetele mele și cu prietena mea, le-am așteptat, răbdătoare, pe plajă.
Când am primit o invitație la piscină am spus nu: acum, serios, ce să fac eu la piscină?!
Când am fost în concediu la Marea Roșie și toată lumea făcea snorkelling, mi-am zis, cu ciudă, că mai sunt și alte lucruri frumoase în viață.

Când prietena mea m-a întrebat dacă nu merg cu ea la lecții de înot, i-am spus tot nu. Ba am și râs că i-a venit ideea asta:

Ai uitat? Mi-e frică de apă. Mă panichez dacă nu mai simt fundul piscinei sub picioare; ba, uneori, chiar și când îl simt. Și am 40 de ani, ce să mai caut eu la cursuri de înot, cu copiii?

Chiar nu am cum. Îmi e imposibil.
Fetițele mele au școală, nu pot să le duc la bunicu’.
Și nici măcar nu e vorba de două, trei zile, ci de o săptămână întreagă.
Bona nu s-ar muta la mine o săptămână. Ar trebui să le ducă și să le ia de la școală pe fete în fiecare zi. Să le și gătească.
Și cum să lipsesc atâta timp de la birou? Șefa mea nu ar fi de acord să plec.
Mai am un proiect freelance, am semnat deja contractul. Va trebui să lucrez de la distanță și nu pot să răspund în timp real. Mai sunt pe alt fus orar.

O să refuz.
O să spun că pur și simplu nu pot să plec de-acasă.
Dar îmi pare atât de rău! Simt că am nevoie de o vacanță ca de aer. Și n-am mai fost niciodată în Malaezia, o săptămână acolo m-ar fi ajutat să ies puțin din ritmul nebun de trezit la 6 dimineața-dus copiii la școală-birou-luat copii de la școală-gătit.

Dar nu pot să plec.

După prima lecție de înot, am ajuns acasă aproape plutind. Eram atât de fericită! Nu învățasem mai nimic, am respirat și-am dat din picioare, dar era minunat! Făcusem un pas spre ceva ce nu credeam că voi face niciodată.

După ce am reușit, pentru prima dată, să parcurg o lățime de piscină fără să pun picioarele jos, îmi venea să-mi dau un premiu. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, așa că am țopăit pe trecerea de pietoni. E unul dintre acele golden moments pe care le-am simțit în ultima perioadă.

Un altul? E previzibil deja. După toate argumentele cu care încercam să mă conving că NU pot pleca în Malaezia, am sunat bona. Ea mi-a zis da.
Toți ceilalți oameni care ar fi putut să mă împiedice să plec mi-au zis da. Până și fetitele mele.
Îmi amintesc senzația din după-amiaza aceea, când mi-am dat seama că pot să fac ce-mi doresc: era libertate.
M-am eliberat din carcera în care mă închisesem singură.

Mi-am dat seama că am o viață foarte frumoasă și că depinde doar de mine să-mi dau voie să mă bucur de ea.
Să nu-mi mai spun nu atunci când îmi doresc ceva și să mă gândesc, mai degrabă, ce aș putea face ca să-mi împlinesc visele.
Uneori e de ajuns un lucru foarte mic: să merg la un curs de înot sau să dau un telefon. Să încerc. Să fac ceva – nu doar să-mi pun piedici.
Cum ar fi oare să am astfel de momente de bucurie în fiecare zi?

OK, o să-mi spuneți, dar nu facem zilnic ceva deosebit, ceva care să fie memorabil. Și exact așa e. Dar pentru o stare de bine e nevoie de mult mai puțin.

În cazul meu, clipele de bine au venit atunci când m-am gândit mai mult la mine. O vreme am ținut chiar și un fel de jurnal, foarte scurt, în care notam lucrurile bune, momentele frumoase care îmi dau o stare de bine: o melodie ascultată pe repeat; o cafea bună dimineața; o zi cu soare în care să mă plimb singură zece minute; o întâlnire cu o prietenă; o pauză într-o zi aglomerată; două pătrățele de ciocolată.

Regula e doar să nu uit să țin cont de mine; să nu spun că merge și fără, ci să-mi ofer aceste mici clipe de bine.

Pare puțin, dar nu e.

De la ciocolată a venit și ideea de a scrie despre golden moments, pentru că Schogetten a lansat o ediție limitată de cinci sortimente de ciocolată delicioasă și fină, Schogetten Gold, cu ingrediente atent alese.
M-am bucurat ca un copil să descopăr aceste noi sortimente, mai ales că sunt niște combinații rar întâlnite. Preferata mea e cea cu fistic, iar fetițele au devorat-o mai întâi pe cea cu caramel. După care le-am împărțit și pe celelalte: cu cocos și migdale, alune și napolitană, dar și pe cea neagră cu alune.

Vreau să mai spun doar că într-o zi foarte aglomerată mi-am luat lângă mine două pătrățele de ciocolată și m-am trezit că zâmbesc, în ciuda nebuniei și a numărului de task-uri.

Da, uneori e nevoie de atât de puțin.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio
Coafură și manichiură: Endorphin Lab

The post Mi-e imposibil să fac asta appeared first on Mara Coman.