Deși nu sunt cea mai înfocată fană a drumurilor lungi cu mașina, de data asta chiar eu am fost cea care a propus să facem un concediu pe patru roți.
Urma vacanța fetelor și, tot gândindu-mă unde sunt șanse să avem vreme bună, am propus să mergem la Salonic. Apoi mi-am dat seama că până la Salonic am putea ajunge relativ ușor cu mașina. Și că ar fi o ocazie bună ca, de acolo, să dăm o fugă și până la Atena.

Eu mai fusesem în ambele orașe de câteva ori și mi s-a părut momentul potrivit să mergem cu toții. Mai întâi, pentru că e primăvară, anotimpul ideal de vizitat orașele grecești (vara poate fi irespirabil în Atena) și apoi pentru că fetele învață la școală despre Grecia Antică. Dacă tot vorbim despre zei, atunci să vedem Partenonul de aproape.

Cireașa de pe tort a fost mașina: o frumusețe de Alfa Romeo, un Tonale Hybrid în culoarea verde Montreal. Când am auzit că putem pleca cu Tonale nici nu mi-a mai trecut prin cap să caut bilete de avion.

În Salonic am stat doar două nopți, am luat la pas faleza și câteva străduțe din orașul vechi. Fetele m-au tras în toate buticurile cu suvenire, au vrut vată de zahăr colorată (mi se pare oribilă asta cu pigmenți și arome, dar nu sunt în target) și înghețată.
Le-am povestit că am fost cu ele în Salonic acum șase ani. Au ceva amintiri din vacanța respectivă, dar nici una despre oraș, nu li se părea nimic cunoscut – nici turnul, nici faleza, nimic.

Am căutat cazare cu parcare așa că n-am stat chiar în centru, dar am găsit o căsuță foarte frumoasă, cu curte. Ne-a plăcut.

În Atena am închiriat un apartament în Koukaki (mulțumesc prietenelor pentru recomandare, chiar a fost zona ideală pentru ce voiam noi să facem). Dacă aveți nevoie de parcare în zona asta din Atena, mergeți la cea de la metrou Syngrou, ca să nu pățiți așa ceva.

În oraș nu ne-am plimbat cu mașina, ar fi fost super stresant să căutăm parcări și nici nu mi-ar fi plăcut. Eu merg mult pe jos, cu metroul, cu autobuzul, așa simt că pot să cunosc un loc nou. Iar fetele au 12 ani, fac și ele 20.000 de pași lejer dacă le place unde sunt.

N-am de împărtășit vreun secret valoros din Atena pentru că nici fetele, nici Mihai nu mai văzuseră orașul, așa că am fost pe mood turistic clasic. Acropole, Plaka, Parlament, mâncare grecească.

Când am ajuns la Salonic, Ioana m-a anunțat că o doare puțin gâtul. Apoi, în prima dimineață la Atena, a avut o stare subfebrilă – nu chiar febră, dar de ajuns cât să o doară puțin capul. A fost o viroză ușoară, din fericire, dar de ajuns cât să-i creeze un disconfort și cât să mă îngrijorez eu.
Chiar m-am îngrijorat când Ioana a spus că nu vrea înghețată, ceva ce am auzit prima dată în viață.

Partea bună e că aveam medicamentele necesare cu mine (pediatra fetelor e minunată, vă spun) și că starea de rău n-a durat.

Al doilea motiv pentru care zic că n-a fost ușor: fetele sunt încă prea mici ca să se bucure de plimbatul pe străduțe, de descoperit cartiere și piețe, de apreciat arhitectura orașului – lucruri pe care le-am fi făcut dacă eram fără ele. Așadar, a fost nevoie de niște compromisuri.

Într-o zi am luat un ferry și am mers pe insula Aegina (care e suuuuperbă, iar vremea a fost minunată), iar în alta am mers cu mașina la Tempul lui Poseidon de la Capul Sounion.

E la vreo 70 de kilometri de oraș și, în așteptarea apusului, am stat vreo două ore pe plajă. Soarele a fost blând.

Lung în prima zi, dar nu chiar atât de obositor pe cât mă așteptam. Am ajuns la Salonic în vreo nouă ore, cu tot cu diverse opriri pe traseu: odată ce trecem granița, fetele intră în magazinul fiecărei benzinării să caute dulciuri care nu se găsesc la noi.

De condus a condus Vasilescu; eu eram cu ochii lipiți de somn (am avut multe de făcut în seara de dinainte de plecare) și voiam să n-am nici un fel de grijă. Așa că prima impresie despre mașină vine din punctul de vedere al pasagerilor: am fost fericite, și eu, și fetele, că Tonale e foarte spațioasă și comodă. Până și eu am adormit un pic, deși de obicei sunt cu ochii pe semnele de circulație, limite de viteză și mă asigur, din reflex, la fiecare depășire.

Am remarcat finisajele atent lucrate, pielea fină în contrast cu accentele din aluminiu, ecranul mare, cu navigație și toate comenzile necesare. Restul lucrurilor aveam să le aflu pe parcursul călătoriei.

De exemplu, la un moment dat s-a aprins un bec roșu pe bord. Avea forma unei cești de cafea și ne avertiza că mergem de ceva vreme fără pauză, poate ar fi cazul să oprim un pic.

În aglomerația și nebunia din Atena, un șofer din fața noastră a pus frână brusc. N-am avut emoții, eram la o distanță rezonabilă, dar Tonale a noastră a ținut să ne anunțe printr-un sunet ascuțit că ne apropiem de o altă mașină.

Aaaa, și faza minunată în care Tonale nu voia să plece de pe loc pentru că șoferul nu avea centură. A scris Mihai despre asta, nu reiau și eu, dar mi se pare o idee foarte bună.

Poate că nu interesează pe toată lumea, dar eu am fost super încântată de senzori și de cameră. Așa pot și eu să parchez: cum ești relativ aproape de un obstacol, te anunță. Plus că vedeam tot în cameră când eram în marșarier, o plăcere.

Am condus și eu un pic pe drumul de întoarcere, era o porțiune mai liberă și chiar voiam să văd cum se simte mașina.

O plăcere! M-am și jucat puțin cu pilotul automat, voiam să văd dacă exagerează Mihai când spune că Tonale „merge aproape singură”.

Și nu, nu exagerează! Pe drumurile marcate, mașina știe să păstreze centrul benzii, frânează și ea dacă încetinește cel din față, ia curbele – serios! – mai lin și mai elegant decât Vasilescu.
Poți să-i setezi viteza maximă cu care să meargă sau o poți seta să circule cu viteza legală, pentru că vede indicatoarele și le respectă.

Să ne înțelegem: nu e o mașină de tip driverless. Nu-ți permite să iei mâinile de pe volan (țipă!, și bine face) și e nevoie să fii atent. Se poate întâmpla să ajungi pe un drum cu marcajele șterse sau cine știe ce altceva. Însă toate cele de mai sus o fac extrem de ușor de condus.

Nu că ne-a plăcut; aproape că nu ne mai înduram să dăm mașina înapoi.

P.S.: Nici una dintre fotografiile din articol nu are filtre. M-a ajutat soarele blând al Greciei, nu am simțit nevoia să modific nimic.

The post Road trip de la București la Atena appeared first on Mara Coman.

De câte ori nu v-ați trezit dimineața gândindu-vă: „Vai, cât de mult mi-ar plăcea să merg la rafting!”?

Nici eu.

Se pare că, totuși, majoritatea e de altă părere. Raftingul e una dintre experiențele pe care toți cei din grupul cu care am mers în #VolvoExperienceTour o așteaptau cu nerăbdare. Pentru că despre asta a fost povestea escapadei: mers cu mașini premium spre locuri și aventuri de neuitat.

Cum am fost fericită și norocoasă să mă aflu printre cei invitați (un grup de oameni foarte mișto), mi-am propus din start să fac cât mai puține mofturi și să respect programul atât cât îmi dă voie anxietatea.

Mi-am zis că sunt șanse mici să mai ajung la rafting vreodată; de ce n-aș încerca? Mai știam și cât research făcuse Mircea Meșter pentru acest tur și eram convinsă că nu ne trimitea cu barca pe râu dacă exista cea mai mică șansă să fim în pericol. Plus că mi-a fost teamă și când m-am dat cu bobul, dar recunosc că experiența a fost suuuper tare. Aș mai vrea :).

Îmi făcusem chiar și un plan: trebuia doar să mă urc frumos într-una dintre bărci (eram 16 oameni, deci bănuiam că vor fi două sau trei bărci). Chiar dacă n-o să mă pricep eu cine știe ce la vâslit, eram sigură că o să se descurce băieții. Deci eram relativ relaxată.

Problema a apărut când am ajuns la fața locului și mi-am dat seama că o să fim câte doi în barcă. Doar câte doi. Nu opt, nu cinci.

Vasilescu a zis că nu mă lasă la greu, mi-am făcut curaj din nou și i-am dat înainte. Apa Arieșului era și foarte mică, lucru pe care ni-l spusese și ghidul: că în unele locuri chiar va trebui să ne dăm jos din barcă și s-o cărăm, pur și simplu. Am primit mai multe indicații: despre cum înaintezi, cum întorci, cum oprești. Și am reținut că, în caz că dăm peste vreun bolovan, e mai bine să ne lăsăm pe partea cu bolovanul, că altfel se răstoarnă barca.

M-am îmbrăcat în costumul ăla din neopren (am râs bine unii de alții, e o experiență în sine), mi-am lăsat tricoul pe sub costum, să nu mă jeneze (idee bună, de reținut pentru amatori), mi-am pus vesta de salvare, mi-am luat padela și-am pornit pe râu în jos.

Câtă încredere aveam! Puteam să pun pariu că ajung la capătul traseului fără probleme. Mi-era aproape ciudă că nu se pusese în jos nici un premiu, măcar pentru primii trei ajunși.

Am promis să vă spun și cum se face – aveți mai jos un scurt ghid, ușor de urmat:

1. Urcați în barcă cu cineva care n-a mai vâslit niciodată. E o condiție necesară, dar nu și suficientă – nici ceilalți oameni din grupul nostru nu mai vâsliseră, dar nu s-ar răsturnat.
2. Dacă sunteți doar doi în barcă, ca în cazul meu, alegeți un coechiper care n-a mai vâslit și n-a mai făcut rafting niciodată, dar care știe el mai bine. Ați înțeles: genul care se pricepe la toate.
3. Dacă sunt îndeplinite condițiile de la punctul 1 și 2, coechipierul vă va cere să nu vâsliți, că se va descurca el singur.
4. Urmează o parte mișto: omul vâslește și oftează în timp ce tu te plimbi pe râu. E o senzație foarte plăcută, ca și când te trage cineva cu sania.
5. Inevitabil, băiatul ăla priceput care se descurcă singur va intra cu barca într-o piatră măricică.
   Apa e mică, nu e nici o panică, dar îți amintești de instructajul inițial: te lași pe partea cu piatra. Doar că degeaba faci asta :)).

Nu știu cât timp ne-a luat să ne răsturnăm în Arieș, dar chiar ne-am descurcat relativ repede.

Eu mă lăsasem pe partea cu piatra, dar m-am prins că stăteam pe loc. M-am întors și-am văzut că Vasilescu e pe lângă barcă – care barcă, gonflabilă și portocalie, se răsucise cumva și-avea o formă care mi-a amintit de niște sărățelele răsucite. Doar că de altă culoare.

Ideea e că nu reușeam să îndreptăm barca. Era plină cu apă, deci foarte grea. S-au luptat cu ea Vasilescu și ghidul, în timp ce eu încercam să mă țin pe picioare și să nu pierd cele două padele. Fără noroc: una s-a dus pe apa Sâmbetei. Pardon, a Arieșului.

Eram convinsă că, dacă ne răsturnăm, o să mă panichez zdravăn. În realitate, am fost foarte foarte calmă. Bine, ar fi fost și cam deplasat să nu fiu calmă, apa abia îmi ajungea până la genunchi.

Pentru că erau curenți puternici, ghidul m-a condus la un loc safe (în spatele pietrei apa era liniștită), apoi s-a chinuit cu Vasilescu să aducă barca la forma inițială. Din „sărățea” răsucită și-a revenit la aspectul inițial: de cremvurșt spart la fiert.

Acestea fiind zise, coechipierul meu a decis că e super obosit, în special după ce a scos și răsucit barca din apă. Moment în care aventura s-a cam terminat: el nu mai putea să vâslească, iar eu nu mă achitam de datoria asta în mod corespunzător. Așa că ne-am retas ceva mai târziu, la primul punct în care am putut să acostăm.

Cea care ne-a adus la rafting – și apoi la Raven’s Nest – și cea în care am dormit eu ca un bebeluș, după rafting, e un superb Volvo XC90. O mașină hibrid, cu 455 de cai putere și toate dotările la care aș putea visa. Monitor mare, senzori peste senzori, camere, pilot automat, sistem de frânare automată. E înaltă și încăpătoare.

Am întors capul în spate de câteva ori, gândindu-mă ce bine le-ar sta acolo fetelor mele. Am mângâiat pielea fină, această combinație clasică de bej și negru (Gabrielle Chanel ar fi fost de acord!), dar și inserțiile de lemn, care au o poveste: sunt create din lemn reciclat colectat din râurile Suediei.

Dacă ar fi s-o descriu într-o frază, aș zice despre volvo XC 90 că e tot ce ți-ai dori de la o mașină. Și nu sunt singura care a folosit expresia asta.

The post Cum să te răstorni cu barca la rafting appeared first on Mara Coman.