… și de ce oare nu fac, o să mă întrebați – și asta mă întreb și eu câteodată, de ce oare nu pot ca, din când în când, să arunc eu totul pe geam (la figurat, mă rog, că altfel încerc să fiu un exemplu pentru fetițe, să duc lucruri la reciclat etc.) și să fac fix ce am chef să fac. Adică să termin cartea aia din care mai citesc pe fugă prin metrou, să fac binging vreo două zile sau să beau cafea cu prietenii mei. Trebuia să adaug și asta cu ieșitul în oraș, altfel ați fi putut crede despre mine că sunt o persoană extrem de cultă, care vrea doar să citească și să se uite la filme. Îmi plac și astea, dar mă bucur și de o seară-n oraș, la un pahar de vin, și de un prânz târziu plin de carbohidrați.

Mă rog, să revin la ce voiam să spun, că altfel o să vă pierd și n-o să aflați ce mi-ar fi plăcut mie să fac până miercuri. Să râd, asta aș fi vrut. Pentru că avem un festival de film de comedie la București. Se cheamă Bucharest Comedy Film Festival, e la prima ediție, a început de pe 22 noiembrie și ține până miercuri, 27 noiembrie. Desigur, îmi propusesem să scriu despre el înainte să înceapă, dar life happened. (Am fost pe fugă, culmea, în perioada asta în care nu se anunța nimic, adică chiar nimic). Și, deși e târziu, nu e totuși prea târziu ca să-ți dau ideea să mergi la film și să râzi – azi, mâine sau poimâine.

În festival au fost alese 10 filme de comedie – producții din toate colțurile lumii – SUA, Anglia, Israel, Franța, Germania, Italia, Norvegia, Argentina, Singapore, Rusia – multe dintre ele fiind proiectate pentru prima dată în România. Filmele prezentate acoperă marea majoritate a genurilor de comedie: și comedie neagră, și comedie fantastică, și comedie politică, și romantică – doar nu era să lipsească tocmai asta 🙂

Așa că, dacă n-aveți toate serile astea deja pline, aruncați un ochi pe programul festivalului și mergeți la o porție de râs.

The post Ce-aș face eu de azi și până poimâine appeared first on Mara Coman.

Acum un an și-o săptămână (sau un an și opt, nouă zile, că nu mai știu exact), eram la Oslo, la prietena mea. Ne știm de-o mulțime de ani, e unul dintre oamenii aia care e acolo când ai nevoie – chestie cumva paradoxală, că nu suntem nici măcar în aceeași țară. Și e genul altruist, care se dă peste cap să ajute pe cineva care nici măcar nu i-a spus că ar avea nevoie.

Mă rog, ideea era că nu eram așa, în vizită la cineva, ci la un om care mi-e tare drag, lângă care mă simt în largul meu. Se mai și mutase într-o casă superbă, un pic în afara orașului. Ningea, veneau căprioare în curte, casele din jur păreau ca pictate – pfff, c-un obiectiv bun, ieșeau acolo niște fotografii absolut superbe.

Iar mă lungesc. Deci eram într-un loc minunat, cu un om minunat. Prima săptămână din ianuarie, oficial în concediu – și eu, și toată lumea. Și iată-mă că-n feeria asta mă ridic de pe canapea și-ncep să mă fâțâi.

Fata mă cunoaște bine. S-a uitat la mine, m-a întrebat ce am. Răspunsul la întrebarea asta nu-i mereu simplu. Uneori, fix cum zic fetițele mele, te simți rău și nu știi de ce. Sigur, nu mai e chiar așa de valabil la vârsta mea – adică, dacă mă gândesc bine, sigur aflu ce mă deranjează. Și i-am spus:

Stau. Nu fac nimic.

„Hai să ne plimbăm puțin”, îmi zice.

Bineînțeles că protestez. Că apune soarele la trei jumate, uite, mai e puțin și se face întuneric. Că e frig – doh, eram la Oslo și nu, nici măcar nu era așa de frig, poate doar trei, patru grade sub zero.

Mă convinge, ies din casă și vorbim – sau, mai exact, eu vorbesc, că eu eram „pacientul”: stau și m-a apucat anxietatea pentru că stau. Și nu fac nimic. Nu muncesc. Nu-s ocupată. Da, da, și atunci, când ziceam lucrurile alea cu voce tare, sunau la fel de stupid ca acum. Normal că stăteam. Eram încă în concediu, în primele zile din an. Eu și toți colegii mei de la birou. Și cel puțin un sfert din locuitorii din București nici măcar nu se întorseseră în oraș. Era vacanță.

Despre chestia asta cu timpul – proiecte în care m-am implicat, de-a lungul anilor, și cum am reușit să-mi îngrădesc libertatea fără să-mi dau seama – o să scriu, probabil, altă dată. Da, au fost perioade lungi în care n-am avut timp. Pe bune, chiar n-am avut. (Ține, bineînțeles, de alegeri.) Și de-asta, cumva, să stau – fie și într-o zi de vacanță norvegiană – mi se părea ceva nefiresc. Ar trebui să fac ceva, ar trebui să.

Azi, la distanță de un an și-o săptămână (sau un an și opt, nouă zile, că nu mai știu exact), am stat. Nu doar c-am stat. Am avut o zi de-aia de pus pe Instagram. Zen total, vă jur. Și n-am luat nimic, serios – aproape că m-aș fi bucurat să fi luat ceva, aș fi știut măcar de unde-mi vine zenul.

Atenție – urmează un șir de chestii banale:

• M-am trezit înainte de nouă, cu bucuria că am în față o zi întreagă doar pentru mine.
• Mi-a plăcut tatuajul pe care-l lasă umbra florilor pe perdeaua din camera mea.
• Fetițele sunt la tatăl lor până mâine.
• Le-am sunat, Maria a reușit să mă facă să râd în hohote (o să scriu despre asta sâmbăta viitoare, la #doarnoitrei).
• V-am zis eu, copiii mei sunt cei mai mișto.
• E atât de liniște, cred că nici vecinii mei nu-s acasă.
• Mi-am făcut cafea, de data asta neagră, fără lapte.
• M-am așezat în șezlongul de lângă fereastră, m-am înfofolit cu o pătură și-am citit.
• Îmi place cartea asta. Atât de mult, încât, cum zice prietena mea Mara, nu știu dacă vreau să o termin sau vreau să o citesc mai încet, să dureze mai mult.
• Mi-am făcut smoothie cu afine și banane și mentă – nu pentru că-i sănătos sau pentru că trebuie, ci pentru că pe la 11 mi s-a făcut foame și n-aveam chef de altceva. Plus că mi-a luat doar două minute.
• Mi-am și gătit, pe la un patru. Nu-mi gătesc când sunt singură acasă (fac asta în fiecare zi, pentru copii, deci mi-a cam ajuns), dar n-aveam prea multe opțiuni care să nu includă pâine sau paste sau orez sau pesto de fistic, cu un milion de calorii.
• Mi-a trecut prin cap să-i ridic o odă celui care a inventat cuptorul: pui acolo niște lucruri care se gătesc – iată, unul din rarele contexte în care lucrurile se fac (aproape) singure și am și eu motiv să folosesc reflexivul fără să fac mișto.
• N-am uitat de mâncarea din cuptor, în consecință nu s-a făcut scrum – lucru care mi-ar fi tulburat ușor zenul de azi.
• Am vorbit la telefon cu un om care mi-e tare drag. M-am conversat, în scris, cu un altul. N-am răspuns altcuiva pentru că n-am avut chef. Nici n-o să sun înapoi – asta-i viața.
• N-am vrut să ies din casă. Am avut senzația aia egoistă de zi doar a mea. Mă rog, am crescut singură, poate că de-aia am nevoie de câte o zi în care să fiu doar eu cu mine.

Altfel, nu-s zen în fiecare zi. Ieri am trimis ultimul mail pe la 8 seara, ba chiar mă apucase și panica – mai am și momente din astea în care mi se pare că o să cadă drobul de sare, că o să vină tornada, că o să… Sigur, n-am nici o garanție că „totul o să fie bine”. Așa cum nu știu nici că o să fie rău. Noroc că reușesc să îmi amintesc că azi, acum, nu e nici o tragedie în viața mea. Așa că n-am nici un motiv să nu mă bucur. Ceea ce am reușit să fac sâmbata asta.

The post Stau. Nu fac nimic appeared first on Mara Coman.

Stii toate articolele din reviste cu si despre metode de relaxare? Well, cele mai multe se regasesc in sectiunea de beauty si, in concluzie, toate se reduc la masaj, o baie fierbine, cu saruri calmante, o masca pentru fata cu un ingredient-minune si altele asemenea. Dar, ei bine, afara sunt peste 30 de grade si numai o baie fierbinte nu-mi lipseste. Si n-am rabdare pentru nici un masaj, nici o masca pentru fata, nici un „rasfat” pentru fete. Si totusi, am gasit fotografia asta, facuta in Santorini acum sase ani si jumatate: eu, relaxata. Mda. Tot eu, care ma incrunt de zece ori pe zi, care iau foc imediat. In taxi, la piata, la coada la check in, la o vorba nepotrivita. OK, e timpul sa respir adanc si sa-mi regasesc zen-ul de atunci, din vacanta. Fara masaje si bai fierbinti. Si cand vreau sa fac asta…

… mai caut o vacanta. Imi fac planuri si vise. E cumva raspunsul la intrebarea: „Ce-ti place cel mai mult sa faci?” Sa calatoresc – si sa planific calatoriile. Uneori fac planuri de vacanta chiar daca stiu ca nu sunt neaparat realizabile. Nu imediat. Dar one day… O sa merg in toate locurile alea la care visez. Asa ca pot sa caut de pe acum cea mai buna ruta, bilete de avion si sa-mi fac documentarea.

… ma uit la un film sau la un serial. Chestia asta justifica pe deplin abonamentele mele la Netflix, HBO GO si restul, pe care le platesc, dar nu mai stiu exact care si pe unde. Cand se aduna prea multe ganduri in mintea mea si cand trebuie sa scap de ele urgent, apas Play. Si uit. Multumesc, pe aceasta cale, tuturor serialelor care mi-au tinut mintea ocupata si care m-au tinut departe de multe lucruri pe care le-as fi spus la suparare.

… citesc. Hmm, imi trebuie un efort de vointa ca sa citesc cand nu sunt in cea mai buna forma. Si da – contrar aparentelor -, mi se mai intampla si mie chestia asta. Citesc – fictiune de cele mai multe ori -, carti bune sau doar carti. Am si citit multe carti proaste, previzibile, dar am descoperit, in felul asta, si carti faine, scrise de autori de care n-am auzit niciodata.

… si cumpar carti. Ei bine, recunosc ca indiferent daca sunt intr-o stare buna sau mai putin buna, o vizita intr-o librarie ma face fericita. Ultima data s-a lasat cu 11 carti cumparate – si jur, dar jur ca am incercat sa fac o selectie si ca am incercat sa ma gandesc foarte bine daca am nevoie chiar de toate. Aveam.
(P.S. Cand eram mai mica, imi cumparam pantofi. Cu varsta, cred ca se cheama ca am evoluat:), fac lucruri mai putin superficiale.)

…  scriu. Da. Scrisul e terapeutic. Si fac asta de cand am invatat sa scriu. Am avut jurnale, am scris sute de scrisori (pe care sper ca nu le mai pastreaza nimeni). Am scris de mana, mult, pagini intregi, le-am ascuns prin sertare, le-am rupt, le-am ars, am scris din nou. Au ramas putine – doar ca acum scriu online, direct aici, unde cuvintele raman.

… dorm. E sportul meu favorit. Indiferent cat de greu imi e (si, acum, lasand la o parte mofturile de zi cu zi, am trait si momente grele), un somn bun aduce un pic de lumina. De claritate. Si un pic de optimism. De fapt, chiar ma laud cu asta: ca indiferent ce mi se intampla, in dimineata urmatoare voi gasi un motiv pentru care sa rad.

… obosesc. Oh, ador oboseala. Cea fizica – aia care nu are treaba cu sutele de mailuri, cu orele vorbite la telefon, cu sedintele si excel-urile. Nu. Oboseala generata de mult mers pe jos – hmm, cred ca se leaga de vacante – , cu locuri si oameni noi si somn putin. Oboseala ca in Turcia (despre care n-am scris inca, dar promit), cu patru destinatii vazute intr-o saptamana, cu multe ore de mers pe drum, cu ploaie si cu soare in aceeasi zi. Stiu, pare… obositor. Tocmai asta e ideea. Sa nu mai poti sa te gandesti la nimic. Doar la locul in care esti si la cafeaua din fata ta. Iti place? Atunci viata e minunata. Orice altceva poate sa astepte.

Azi… o sa citesc ceva. Si dupa asta o sa dorm vreo 12 ore. Sa ne auzim maine, cu gura pana la urechi 🙂

The post Relax. Take it eeeasy… appeared first on Mara Coman.