Acum, să nu vă imaginați că mâțele au venit așa, de pe stradă: „Bună ziua, am aflat că e pandemie, ne adăpostim și noi aici, până trece”. Nu. Erau pisicile lu’ Vasilescu, mâțe de corporație, de altfel. Săteau frumușel la el „la birou”, iar viața mea își urma cursul normal. Cred că le-am văzut o dată, când trebuiau hrănite în weekend sau ceva. Ne-am ignorat cu demnitate și am uitat de ele, așa cum, cu siguranță, și ele au uitat de mine.

Și-a venit pandemia, când toată lumea a început să lucreze de-acasă. Suzana și Vasile (nu le-am botezat eu, nu dați cu roșii), în continuare la birou. Safe, de altfel, că erau tot în lockdown, nu mergeau la Mega, nu intrau în contact cu nimeni. Se ducea cineva să le hrănească, să le pună apă, totul OK, că nu erau expuse. Plus că, să ne amintim, pandemia urma să țină vreo două săptămâni, cât să se aplatizeze curba.

În a treia săptămână de pandemie am fost șantajată emoțional și constrânsă să aducem pisicile acasă. Nici nu mai știu ce argumente s-au invocat, Vasilescu a făcut front comun cu Ioana și Maria și aia a fost. M-au învins. Bine, am stabilit niște condiții cu care toată lumea a fost de acord:

• mâțele vor sta la noi doar până când se termină pandemia (în acel moment, urma să mai țină așa, vreo lună, maaaximum o lună jumate);
• vor fi periate în fiecare zi și, o dată pe săptămână, cu superperia Furminator (chiar e bună, ia tot părul din pisică, dar trebuie s-o și folosești);
• nu vor avea acces în bucătărie, că, totuși, acolo mâncăm. Și nici în dormitor, că nu vreau să am păr de pisică pe pernă și pe cearșafuri.
  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

Concluzia: Suzana și Vasile s-au mutat la noi, iar regulile de mai sus au fost respectate vreo săptâmănă, sau poate zece zile. Și sunt încă la noi, că deh, nu s-a terminat pandemia.
În timp ce scriu rândurile astea, Sue doarme la mine în brațe, iar eu stau un pic pe vârfuri, că altfel alunecă și se trezește. Și nu vreau s-o deranjez.

Cea mai ciudată chestie a fost că trebuia să închidem ușile. Mă rog, între păr de pisică în pat și pe haine, am ales să închid ușa. Patrupedele nu păreau să fie foarte afectate. Vasile dormea în patul copilelor, la picioare, iar Suzana și-a făcut veacul pe o cutie din hol. Acum, n-a fost chiar un veac, ci două luni în care ne-am ignorat cu grație. Ea pe cutie, eu cu ale mele.
Uneori era enervant noaptea, că se mai trezea Vasile (Sue, aka Pisica Roz, e o delicată, n-ar face așa ceva) și miorlăia la ușă. Chestie cu care eu puteam trăi, dar, în acest timp, Vasilescu ofta și suferea exprimându-și îngrijorarea cu voce tare:

– Săracu’ de el. Ce oropsit e!
– …
– Se simte abandonat. Crede că nu-l mai iubesc.
– …
– Amărâtu’, uite cât suferă.
– …
– Nu putem să-l lăsăm un pic aici? Că el vrea doar iubire. E cuminte, nu face nimic.
– …
– Ție chiar nu ți se rupe inima?

Inima ca inima, dar cu somnul nu stăteam chiar bine. Am ales să fac ceva ca să pot dormi și eu noaptea, iar acel ceva a presupus să las ușa deschisă și la dormitor. Vasile a pășit pe teritoriul nou cucerit și și-a stabilit cartierul general peun pled frumos împăturit – dacă nu e împăturit, nu doarme pe el, că are OCD. Altfel, să nu credeți că are ORICE pătură: the king of the house beneficiază de tratament special și-și face somnul pe o pătură Tommy Hilfiger.

Suzana a rămas în continuare pe cutia aia din hol, dar eu cred că și-a luat timp să-și facă o strategie. Ne-a strudiat în tăcere. Cu fetele a fost ușor, le-a cucerit din start. Mai greu era să scape din mâinile lor, altfel, totul bine. Pe Vasilescu-l avea la degetul mic de când a văzut-o prima oară, el era deja rezolvat. Mda, cu mine trebuia să facă ceva.

Bestia albă a acționat într-o zi în care mă simțeam rău. Stăteam în pat, încercam să citesc ceva. Și m-am trezit cu ea pe burtă – care mă și durea, de altfel. M-a frământat două minute apoi s-a făcut covrig pe burta mea și, cu maximă nonșalanță, s-a culcat. PE MINE. M-am uitat la ea, am zis că se preface. Nope. Dormea dusă, ba mai și visa, că vedeam cum îi tremură câte o lăbuță. Ce inimă să am să trezesc animalul din somn?

Și, uite-așa, de atunci, domnișoara Sue preferă să-și facă somnul pe mine. Este pisica MEA, începe să toarcă din clipa în care-i ating blana cu mâna, mă cheamă câteodată când vrea să doarmă – să vină „fotoliul”! Musai vrea să mă așez într-un anumit loc de pe pat (cred că și ea are OCD). Dacă chiar nu mă convinge, îmi sare în brațe când stau la birou și lucrez. A învățat că, în viață, mai faci și compromisuri.

Domnișoara a devenit și cea mai alintată din casă, dovadă că și-a căpătat și cele mai multe nume – fetele mele au ajutat mult aici. Eu îi spun Sue sau Pisica Roz, pentru că i se vede pielea roz prin blana albă. Și e delicată și grațioasă, doarme ca un îngeraș (frate-său e cam bădăran, nu prea știe să se poarte, are lacune mari în educație). Fetele o alintă în fel și chip: Suzeta, Zeta, Zana, Zănuța, Țuță, Țuțarina, Suzețel, Suzănel, Păpușa.
Vasile a rămas Vasile, îi mai zice maică-sa (aka Vasilescu) Prințu’ – da, vă puteți da ochii peste cap, așa fac și eu. Prințu’ are și el momente de tandrețe cu mine, dar mai rare. Nu prea știe el cu grația.

Altfel, mâțele și-au împărțit și copiii: Sue o preferă pe Ioana, iar Vasile pe Maria. Mă rog, nu stau prea mult cu fetele de bună-voie, pe motiv că micuțele vor să se „joace” non-stop cu pisicile. Care pisici dorm 10-12 ore și, în principiu, vor lăsate-n pace. Când le trebuie dragoste, cer ele.

Priceless e, desigur, fața lui Vasile când e purtat în brațe de Maria, dintr-o cameră în alta. Îl ține ca pe un bebe, cu picioarele-n sus, și pe fața lui se citeste o expresie înțeleaptă, de parcă ar fi făcut mulți ani de terapie: „Trec printr-un moment dificil, dar știu că e temporar. Important e că nu durează. Ce-a fost mai greu a trecut. Mai e un pic și scap, nu are rost să mă zbat.”

Întâi au fost florile. Cred că ăsta a fost primul lucru pe care l-au făcut Suzana și Vasile: au ronțăit niște palmier. Chestie care ne-a îngrijorat foarte tare: eu eram speriată că mâțele îmi strică florile, Vasilescu, disperat să nu le fie rău mâțelor din cauza plantelor. Astfel, am mutat toate ghivecele în living sau le-am pus pe diverse rafturi, mai sus, unde nu pot ajunge pisicile. În dormitor am lăsat un yucca, tocmai pentru că era înalt și n-avea ce să se întâmple:

Au urmat perdelele. Acum, recunosc că eu nici n-aveam cine știe ce perdele (am povestit aici că nu aveam bani să mi le iau pe alea la care visam, dar uite că a fost mai bine așa). Perdelele și draperiile sunt locul preferat de joacă; Vasile se ascunde după ele, convins că nu-l vede nimeni, deși îi rămâne coada pe-afară.

Ar mai fi cuvertura pe pat, dar m-am împăcat cu ideea. Doar trebuie să-și ascută și Sue gheruțele undeva. Tot la daune întră și o rochie de-ale Ioanei, când am lăsat o ușă deschisă la dulap. Și șnururile agendelor, alea care te-ajută să gășești repede pagina la care ai rămas – cred că sunt foarte bune la gust. Pisica Roz mi-a vărsat o dată cafeaua, dar ea e inocentă, n-are nici o vină, nu trebuia să-mi las cana acolo. Mai am niște urme de gheare într-o husă de laptop (e din piele) și-n salteaua de yoga. Și cam atât.

Ah, se mai întâmplă să intru în baie și să calc cu șosetele fix în apă, pentru că Suzana are o fixație să se joace cu apa din care bea. Când intru în baie și o prind asupra faptului, mă privește de parcă tocmai a venit și ea să constate daunele – oare cine-o fi inundat aici?!

Last, but not least, cu părul de pisică am rezovat într-un mod minunat și neașteptat: rolele de la IKEA șiiiii, doamnelor și domnilor, uscătorul. E minunat să poți usca hainele după ce le-ai spălat, să nu mai fie nevoie să le întinzi și să aștepți, ci să le scoți călduțe dintr-o mașină pătrată. Dar absolut superb e că le scoți și fără păr de mâță, lucru care n-a făcut decât să aducă mai multă armonie în viața mea cu două pisici.
Pe care, deși n-aș fi crezut că e posibil, le iubesc de nu mai pot.

The post Cei doi care mi-au sfâșiat perdelele appeared first on Mara Coman.