Țin să las un disclaimer aici și să menționez că eu nu fac parte dintre cei care cred că toți medicii sunt la fel, nici că toate spitalele sunt la fel. Acum, când am avut de mers și la spitale de stat, și la clinici particulare, și la pediatrie, și la chirurgie, am dat numai peste medici minunați.
Fiică-mea a fost tare încântată de doctorul care a tratat-o, care „are niște obrăjori moi-moi, ca bătrâneii, și o insignă cu unicorn, ai văzut?”. Tata – da, tata, care e un om greu de mulțumit (da, știu că mă citești, dar am dreptate) – a fost super încântat de cum s-a purtat toată lumea cu el. Doctorii care au avut grijă de el au fost, citez, „ca niște sfinți”.

Dar frica mea nu vine din experiențe de genul ăsta, ci din orele petrecute pe holurile de la oncologie, când a fost mama bolnavă. Unde n-am găsit prea mulți sfinți.
Acolo am făcut cunoștință cu umilința.

Îmi este foarte greu să înțeleg de ce unii doctori se pot purta atât de rău tocmai cu pacienții bolnavi de cancer. Oamenii care primesc diagnosticul ăsta sunt oricum speriați și habar n-au dacă o să reușească să învingă boala sau nu. Dacă o să mai iasă din spital sau nu. Nu văd nici un motiv pentru care un alt om – medic, de data asta, tocmai cel care are puterea să te salveze – se poartă execrabil doar pentru că poate.

E un abuz de putere care te pune la colț, pentru că nu ai ce să faci: doctorul X o să te opereze, îți poate salva viața. Faci orice ca să nu-l superi.

În zecile de ori în care am umblat cu mama prin diverse secții de oncologie am învățat să-mi pun cenușă-n cap. Pentru că așa nu se țipa la mine sau la maică-mea.
Am învățat să îmi cer scuze când n-am nici un motiv să-mi cer scuze: de exemplu, că „deranjez” cu o întrebare – deși nu era nici un deranj, era dreptul meu să aflu care era starea mamei mele. Să-mi cer scuze dacă mai am încă o întrebare după prima, că răpesc din timpul domnului profesor. Sau domnului conferențiar.

Am învățat să rețin titlurile, pentru că domnul conferențiar s-ar putea simți jignit dacă îi spui, simplu, domnule doctor.

Și nu pot să uit atitudinea cu care eram tratată: mi se făcea un serviciu. Aveam onoarea de a sta de vorbă cu domnul profesor. Că oricum eu nu sunt medic și nu pricep nimic, ce sens să-mi mai explice.

Am învățat și inevitabila muncă de detectiv: când și cum îl găsești pe doctor dacă vrei să-l întrebi ceva. Întrebat asistente, infirmiere, medici, pe oricine în halat alb. Nu se știe. Mergeți sus, la etajul 2, și mai întrebați.

Am învățat așteptarea. La unul dintre domnii profesori trebuia să ajung, cu maică-mea, bolnavă, la 5 și jumătate dimineața. N-am înțeles niciodată de ce, mai ales că domnul profesor nu venea niciodată înainte de 9. Dacă venea. Nu știa nimeni dacă vine sau nu.

La radioterapie la Fundeni era mereu coadă. O pacientă era îngrijorată pentru că urma să facă o procedură care ar fi putut fi foarte dureroasă. Nu era sigură, dar îi era teamă să întrebe. Îi povestea mamei că a citit că procedura respectivă se poate face cu anestezie locală.
Asta e una dintre poveștile pe care n-am putut-o uita, pentru că e groaznic ca unui bolnav de cancer să-i fie teamă să-i pună o întrebare medicului său.
Bine, am și finalul întâmplării: până la urmă, femeia și-a luat inima în dinți și a încercat să afle dacă e posibil să i facă anestezie. Doctorița a început să țipe, uimită de pacienta asta cu atâta tupeu, da’ unde naiba se crede?.

Suferise destul. Voia doar să n-o mai doară.

Mai am multe astfel de amintiri: ziua în care s-a stricat aparatul de radioterapie și toți pacienții au fost trimiși acasă, că aia e. Mama venea zilnic, de la 100 de kilometri distanță.
Apoi a fost și ziua în care aparatul a intrat în revizie și toți pacienții au luat „o vacanță” de două săptămâni. Nu li s-a recomandat să facă tratamentul în altă parte (deși ce știu eu despre radioterapie e că se face zilnic, altfel nu dă rezultate – dar nu sunt medic, nu sunt convinsă că am dreptate).

A venit și ziua în care mama se simțea din nou rău și nu știam ce să fac: pur și simplu nu mai reușeam să dau de ultimul medic care o tratase.
Am dat atunci toate telefoanele din lume, dar nu am putut să mă întreb: ce fac cei care n-au pe cine să sune pentru o recomandare într-un spital oncologic?

Habar n-am dacă lucrurile s-au schimbat între timp. Poate doar procedurile; nu cred că un medic care urlă la pacienți își schimbă atitudinea peste noapte.

Și da, știu că în spitalele românești sunt multe lipsuri, inclusiv de personal. Știu că doctorii se luptă să ne salveze viețile, că lucrează mult și că dorm puțin. Dar uite că există, printre ei, și unii care știu să se poarte, care au răbdare să vorbească și cu copiii, care îți explică e de făcut fără să-i rogi, fără să-ți ceri mii se scuze și fără să țipe.

The post Umilința appeared first on Mara Coman.

Sănătoși să fim!

Am auzit des vorbele astea. Le-am folosit și eu; m-am încurajat atunci când mi-a fost greu, gândindu-mă că pot să rezolv orice atâta timp cât eu și ai mei suntem sănătoși.
Dar dacă… ?

Mi-a fost mereu teamă de boală și de spital – chiar dacă la spital mergi preventiv sau ca să te însănătoșești.
E drept că eu am și niște experiențe care nu mă ajută prea mult. Am pierdut-o pe mama din cauza cancerului și – de parcă durerea asta n-ar fi fost de ajuns – s-au adăugat și alte traume. Cine a stat pe holurile spitalelor oncologice știe despre ce vorbesc.

Eu aveam 23 de ani la prima operație a mamei. Aproape am leșinat când am intrat la ea, la ATI. Ani mai târziu, am dus un borcan cu o parte din tumoră de la un spital la altul. Iar cabinetul de anatomie patologică de la Fundeni este (sau era pe atunci) strategic plasat, lângă morgă.

…pentru că articolul meu nu e trist. Simțeam doar nevoia să spun de ce mă bântuie uneori teama de boală. Chiar dacă nu mă simt rău. De altfel, îmi amintesc o discuție cu mama, puțin înainte de diagnostic. Îmi spunea: „Ar fi chiar culmea să fiu bolnavă! Știu că am slăbit mult și fără motiv, dar nu m-am simțit niciodată atât de bine!”
Ați înțeles ideea.

Teoretic, un om care a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli descoperite prea târziu învață să aibă grijă de el: adică își face analizele și restul investigațiilor recomandate la timp.
Doar că, în cazul meu, pentru o bună bucată de vreme, frica a fost mai puternică decât logica. Mi-era frică să merg la doctor. Și, cu cât trece timpul, teama se amplifică: te gândești că în x ani de când n-ai mai fost la un control se putea întâmpla orice.

Mintea mea asocia mersul la medic cu un risc (acela de a afla că am o problemă de sănătate) deși, în realitate, o consultație echivalează cu o centură de siguranță.
Pe scurt, o situație tipică în care panica paralizează și nu îți dă voie să acționezi în interesul tău.

Am decis să scriu toate astea pentru că știu că nu sunt singura în situația asta. Și pentru că am reușit să ies din starea de panică și să fac ceva pentru mine – iar pe mine m-ar fi ajutat să citesc despre cineva care a avut o experiență asemănătoare.

Povestea e mai jos, iar la finalul articolului am scris ce m-a ajutat să trec peste frica asta.

…când m-am programat la o consultație. Și am fost relativ relaxată, pentru că nu părea nimic grav, însă aveam nevoie de un tratament. Doar că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din cabinet. Am fost întrebată când mi-am făcut ultimele analize de sânge și ultimele ecografii și am plecat acasă cu un cearșaf de analize recomandate.

Nu eram deloc fericită; aș fi preferat să-mi spună cineva doar ce medicamente să iau. Dar știam că nu pot să-mi rezolv problemele altfel, așa că am mers la analizele de sânge. Era început de martie, înainte de lockdown.

Când am primit rezultatele pe mail, mi-a fost teamă să le citesc. Am făcut asta după ce am sunat un prieten medic care m-a ajutat cu interpretarea analizelor. Nu aveam răbdare până la următoarea programare; voiam să știu.
De altfel, dacă aș fi trecut peste panica din mintea mea, aș fi putut să-mi dau seama chiar și singură ce e cu analizele mele, pentru că erau foarte bune. Joy & champagne!

Curând după asta, a venit lockdown-ul.

Pandemia și izolarea n-au ajutat pe nimeni. Au adăugat temeri și griji în plus peste cele pe care le avea fiecare. Știți exact povestea, că e proaspătă și am trăit-o toți.

Dar, mie, pandemia mi-a adus o scuză foarte bună: să nu-mi fac restul investigațiilor medicale.

Ceea ce e, desigur, foarte greșit. Nu faceți ca mine.

Ei, după ce ne-am dat cu toții seama că n-o să scăpăm prea curând de virusul cel nou, scuza mea cu pandemia a început să pălească chiar și pentru mine însămi. Deși o invocam uneori, când mă simțeam vinovată, nu mai era credibilă. Nu-și mai făcea efectul. Mi-am zis că trebuie să-mi fac, totuși, programare la medic. A durat și asta un timp: ziceam, dar nu făceam. Teama era tot acolo.

Sau momentul în care m-am trezit. S-a întâmplat când am avut o discuție cu unul dintre apropiații mei:

• Eu, căutând înțelegere și încurajare, vorbesc despre anxietățile mele legate de sănătate și spitale.
• El, întrebându-mă sec dacă mi-au fost recomandate niște investigații medicale pe care le-am amânat.
• Eu, explicând din nou cum e cu fricile, cu pandemia, sperând să mă mângâie cineva pe cap.
• El, spunându-mi că fricile astea nu contează cât timp am doi copii mici.

Fix așa a fost pentru mine atunci. Am primit niște palme „verbale” pe care le meritam și care m-au trezit.

Am plâns și m-am simțit foarte rău, mai ales că știam că are dreptate. Sunt mamă singură, am două fetițe de 10 ani și am responsabilitatea de a avea grijă de ele.
Dacă m-aș îmbolnăvi – și dacă aș ști că e din vina mea, că nu m-am dus la timp la un control doar pentru că-mi era frică – cum aș putea să-mi privesc copiii în ochi?
Cum să fiu atât de egoistă? Cum să le fac asta celor pe care îi iubesc cel mai mult?
Mă simțeam îngrozitor.

La mai mulți, adică. Am făcut investigațiile recomandate, dar și unele just in case, ca să mă liniștesc eu. Frica cea mai mare am simțit-o înainte de ecografia de sân și asta din cauză că trecuse mult timp de la cea anterioară. Sper că am învățat ceva din asta.

Ultima consultație a fost pe 10 decembrie. Ultimul rezultat la analize a venit vreo zece, poate 12 zile mai târziu și era așa cum îmi doream.
Am avut niște sărbători mai liniștite ca niciodată. Mi-era mult mai ușor să alung gândurile negre: știam că sunt bine.
Știam că, indiferent ce s-ar întâmpla, am puterea să lupt și să schimb lucruri dacă e nevoie, pentru că sunt sănătoasă.

Ca să închei, rezultatul consultațiilor și investigațiilor pe care le-am făcut e bun. Nu foarte; mai sunt unele lucruri de reparat, dar lucrez la asta.
Din câte știu, nu sufăr de nimic extrem de grav sau iremediabil. Mai mult, am aflat care-mi sunt vulnerabilitățile, la ce să fiu atentă, când să merg la următoarele analize.

Acest când e foarte important. Știu că, dacă-mi fac analizele anual (sau la intervalul de timp recomandat de medic), e mai puțin probabil să descopăr vreo boală într-un stadiu avansat. Indiferent cât de gravă e o afecțiune, când e descoperită la timp, sunt șanse mari de vindecare.

În felul ăsta îmi e mai ușor să-mi controlez frica. În schimb, dacă trec niște ani între controalele medicale, oricare dintre noi se poate aștepta să afle orice.

– mai întâi am stat de vorbă cu un doctor pe care-l cunoșteam. Nu eram prieteni apropiați, dar ne știam și mi-a fost mai ușor să-i spun prin ce trec. Mi-a zis și el ce-am scris deja mai sus (orice boală descoperită la timp are șanse mari de vindecare), a avut răbdare cu mine, m-a ascultat și mi-a mai alungat din temeri. Mi-a spus și că dracu’ nu-i așa de negru precum părea în mintea mea;

– am cerut recomandări. Când un medic care mi-a plăcut m-a trimis la altul, cu o specializare diferită, am întrebat dacă-mi recomandă pe cineva. Unii evită să nominalizeze pe x sau pe y din respect pentru colegii lor, dar, atunci când mi-au spus niște nume, am știut la cine să mă programez și am mai prins un pic de încredere;

– i-am explicat doctorului ce e cu mine. I-am spus că mi-e frică atunci când îmi era. L-am întrebat, înainte de o ecografie, dacă îmi poate spune, pe scurt, în timpul procedurii, dacă e ok sau nu ce vede acolo :). Deși durează doar câteva minute, mi se părea că trece o veșnicie. Din fericire, am găsit înțelegere și empatie;

– am avut noroc să aleg niște medici atenți. Într-o dimineață m-a sunat doctorița la care fusesem în ziua anterioară: găsise un tratament la fel de eficient, dar mai ușor de administrat. M-a impresionat că s-a gândit la mine după ce am plecat din cabinet, mai ales că ar fi funcționat și recomandarea inițială;

– mi-am făcut programări la ore convenabile. Poate că pare neimportant, însă, dacă e nevoie să mă trezesc la 6 dimineața ca să ajung la o consultație, eventual să și alerg ca să nu întârzii, stresul meu e mai mare. Sunt mai liniștită și mai cu picioarele pe pământ dacă sunt odihnită;

– când mă apuca teama, mă gândeam la momentul în care o să termin cu consultația și o să fiu în drum spre casă, veselă și ușurată;

– când mi-a fost cel mai teamă, am căutat aplicația cu meditație în telefon și i-am dat play în căști. Eram în sala de așteptare, înainte de ecografie. Deși nu meditez (nu știu, nu-mi iese, nu încerc destul), am fost plăcut surprinsă că să respir adânc în timp ce-mi spune cineva să let go chiar ajută. M-am mai calmat și mi-am amintit că, să fiu acolo, pentru acea investigație, este cel mai bun lucru pe care-l pot face;

– fiecare consultație de la care plecam cu vești bune mi-a dat curaj. Aproape că pluteam pe stradă de fericire, la ieșirea din cabinet;

– am ales o clinică privată, mai exact Regina Maria. Am vrut sistemul privat pentru că e un plus de confort pentru mine. Pot să-mi aleg medicul, programările se respectă, istoricul meu e în computer, toată lumea vorbește frumos, e curat, nou și mai puțin aglomerat etc.;

– mi-am făcut un abonament. Altfel, costurile pentru tot ce am făcut eu în două luni ar fi fost mai mari decât abonament anual (și am un abonament „cu de toate”). Prietena mea, urmându-mi exemplul, și-a făcut un abonament pe trei luni: prima consultație la care a mers ar fi costat mai mult decât cele trei luni de abonament;

– lăsând la o parte discuțiile despre finanțe, abonamentul m-a motivat să merg la mai multe consultații. La fel și aplicația – îmi fac singură programări, fără call center, așteptat pe hold etc. Plus că în aplicație văd și toți medicii și ce rating-uri au, acolo am și dosarul medical, analize, tot.

Ca să fie o poveste cu happy-end, va trebui să continui. Dar mi-e mult mai ușor să merg la analize când știu că a trecut doar un an de la ultimele.

Uitându-mă înapoi, mă bucur mult că am reușit să-mi înfrânez o temere cu care mi-era greu să trăiesc.
Și care, pe termen lung, chiar mi-ar fi pus viața în pericol.

Foto principală: Mitchell Hartley / Unsplash

The post Cum mi-am depășit frica de mers la doctor appeared first on Mara Coman.