Deși nu sunt cea mai înfocată fană a drumurilor lungi cu mașina, de data asta chiar eu am fost cea care a propus să facem un concediu pe patru roți.
Urma vacanța fetelor și, tot gândindu-mă unde sunt șanse să avem vreme bună, am propus să mergem la Salonic. Apoi mi-am dat seama că până la Salonic am putea ajunge relativ ușor cu mașina. Și că ar fi o ocazie bună ca, de acolo, să dăm o fugă și până la Atena.

Eu mai fusesem în ambele orașe de câteva ori și mi s-a părut momentul potrivit să mergem cu toții. Mai întâi, pentru că e primăvară, anotimpul ideal de vizitat orașele grecești (vara poate fi irespirabil în Atena) și apoi pentru că fetele învață la școală despre Grecia Antică. Dacă tot vorbim despre zei, atunci să vedem Partenonul de aproape.

Cireașa de pe tort a fost mașina: o frumusețe de Alfa Romeo, un Tonale Hybrid în culoarea verde Montreal. Când am auzit că putem pleca cu Tonale nici nu mi-a mai trecut prin cap să caut bilete de avion.

În Salonic am stat doar două nopți, am luat la pas faleza și câteva străduțe din orașul vechi. Fetele m-au tras în toate buticurile cu suvenire, au vrut vată de zahăr colorată (mi se pare oribilă asta cu pigmenți și arome, dar nu sunt în target) și înghețată.
Le-am povestit că am fost cu ele în Salonic acum șase ani. Au ceva amintiri din vacanța respectivă, dar nici una despre oraș, nu li se părea nimic cunoscut – nici turnul, nici faleza, nimic.

Am căutat cazare cu parcare așa că n-am stat chiar în centru, dar am găsit o căsuță foarte frumoasă, cu curte. Ne-a plăcut.

În Atena am închiriat un apartament în Koukaki (mulțumesc prietenelor pentru recomandare, chiar a fost zona ideală pentru ce voiam noi să facem). Dacă aveți nevoie de parcare în zona asta din Atena, mergeți la cea de la metrou Syngrou, ca să nu pățiți așa ceva.

În oraș nu ne-am plimbat cu mașina, ar fi fost super stresant să căutăm parcări și nici nu mi-ar fi plăcut. Eu merg mult pe jos, cu metroul, cu autobuzul, așa simt că pot să cunosc un loc nou. Iar fetele au 12 ani, fac și ele 20.000 de pași lejer dacă le place unde sunt.

N-am de împărtășit vreun secret valoros din Atena pentru că nici fetele, nici Mihai nu mai văzuseră orașul, așa că am fost pe mood turistic clasic. Acropole, Plaka, Parlament, mâncare grecească.

Când am ajuns la Salonic, Ioana m-a anunțat că o doare puțin gâtul. Apoi, în prima dimineață la Atena, a avut o stare subfebrilă – nu chiar febră, dar de ajuns cât să o doară puțin capul. A fost o viroză ușoară, din fericire, dar de ajuns cât să-i creeze un disconfort și cât să mă îngrijorez eu.
Chiar m-am îngrijorat când Ioana a spus că nu vrea înghețată, ceva ce am auzit prima dată în viață.

Partea bună e că aveam medicamentele necesare cu mine (pediatra fetelor e minunată, vă spun) și că starea de rău n-a durat.

Al doilea motiv pentru care zic că n-a fost ușor: fetele sunt încă prea mici ca să se bucure de plimbatul pe străduțe, de descoperit cartiere și piețe, de apreciat arhitectura orașului – lucruri pe care le-am fi făcut dacă eram fără ele. Așadar, a fost nevoie de niște compromisuri.

Într-o zi am luat un ferry și am mers pe insula Aegina (care e suuuuperbă, iar vremea a fost minunată), iar în alta am mers cu mașina la Tempul lui Poseidon de la Capul Sounion.

E la vreo 70 de kilometri de oraș și, în așteptarea apusului, am stat vreo două ore pe plajă. Soarele a fost blând.

Lung în prima zi, dar nu chiar atât de obositor pe cât mă așteptam. Am ajuns la Salonic în vreo nouă ore, cu tot cu diverse opriri pe traseu: odată ce trecem granița, fetele intră în magazinul fiecărei benzinării să caute dulciuri care nu se găsesc la noi.

De condus a condus Vasilescu; eu eram cu ochii lipiți de somn (am avut multe de făcut în seara de dinainte de plecare) și voiam să n-am nici un fel de grijă. Așa că prima impresie despre mașină vine din punctul de vedere al pasagerilor: am fost fericite, și eu, și fetele, că Tonale e foarte spațioasă și comodă. Până și eu am adormit un pic, deși de obicei sunt cu ochii pe semnele de circulație, limite de viteză și mă asigur, din reflex, la fiecare depășire.

Am remarcat finisajele atent lucrate, pielea fină în contrast cu accentele din aluminiu, ecranul mare, cu navigație și toate comenzile necesare. Restul lucrurilor aveam să le aflu pe parcursul călătoriei.

De exemplu, la un moment dat s-a aprins un bec roșu pe bord. Avea forma unei cești de cafea și ne avertiza că mergem de ceva vreme fără pauză, poate ar fi cazul să oprim un pic.

În aglomerația și nebunia din Atena, un șofer din fața noastră a pus frână brusc. N-am avut emoții, eram la o distanță rezonabilă, dar Tonale a noastră a ținut să ne anunțe printr-un sunet ascuțit că ne apropiem de o altă mașină.

Aaaa, și faza minunată în care Tonale nu voia să plece de pe loc pentru că șoferul nu avea centură. A scris Mihai despre asta, nu reiau și eu, dar mi se pare o idee foarte bună.

Poate că nu interesează pe toată lumea, dar eu am fost super încântată de senzori și de cameră. Așa pot și eu să parchez: cum ești relativ aproape de un obstacol, te anunță. Plus că vedeam tot în cameră când eram în marșarier, o plăcere.

Am condus și eu un pic pe drumul de întoarcere, era o porțiune mai liberă și chiar voiam să văd cum se simte mașina.

O plăcere! M-am și jucat puțin cu pilotul automat, voiam să văd dacă exagerează Mihai când spune că Tonale „merge aproape singură”.

Și nu, nu exagerează! Pe drumurile marcate, mașina știe să păstreze centrul benzii, frânează și ea dacă încetinește cel din față, ia curbele – serios! – mai lin și mai elegant decât Vasilescu.
Poți să-i setezi viteza maximă cu care să meargă sau o poți seta să circule cu viteza legală, pentru că vede indicatoarele și le respectă.

Să ne înțelegem: nu e o mașină de tip driverless. Nu-ți permite să iei mâinile de pe volan (țipă!, și bine face) și e nevoie să fii atent. Se poate întâmpla să ajungi pe un drum cu marcajele șterse sau cine știe ce altceva. Însă toate cele de mai sus o fac extrem de ușor de condus.

Nu că ne-a plăcut; aproape că nu ne mai înduram să dăm mașina înapoi.

P.S.: Nici una dintre fotografiile din articol nu are filtre. M-a ajutat soarele blând al Greciei, nu am simțit nevoia să modific nimic.

The post Road trip de la București la Atena appeared first on Mara Coman.

Cred că au trecut vreo 15 minute de când mă plimb prin showroom fără să spun nimic. După impresia puternică pe care au făcut-o mașinile parcate strategic în curtea Porsche Exclusive Manufaktur, în clădire mă aștepta o nouă lume: o incursiune în cel mai exclusivist departament al brandului.

Pentru că Porsche Exclusive Manufaktur este locul în care mașinile sunt personalizate după dorințele speciale ale clientului.

Practic, e posibil aproape orice, cât timp este legal și sigur din punct de vedere tehnic.

Dau târcoale unui model personalizat care are o nuanță specială de verde, un fel de kaki cu irizații holografice (în fotografiile de mai sus); culoarea se schimbă în funcție de cum bate lumina. Cer detalii și aflu că e o vopsea specială, în nuanța Urban Bamboo.
A fost aleasă la dorința clientului, la fel ca și cele trei dungi de culori diferite pictate manual de jur-împrejurul mașinii. Habar n-am ce m-a împins să întreb cât costă vopseaua, dar am aflat: e o sumă formată din șase cifre.

Aceasta e singura referire legată de preț pe care o voi face în articolul meu și asta pentru că știm din start două lucruri: primul, că vorbim despre un brand de mașini de lux, și al doilea, că am șansa să mă aflu în locul în care aceste mașini sunt personalizate.

Aici iau naștere serii limitate și piese unicat, în special pentru colecționari. Desigur că e un proces costisitor, dar nu asta e de mirare; ci nivelul de personalizare la care s-a ajuns și incredibila atenție la orice detaliu.

Pe lângă mașinile expuse, obiectele expuse în showroom exemplifică o parte din multele opțiuni: de la diverse texturi și culori de piele, materiale textile, la vopsele și jante speciale. Există chiar și o zonă în care vezi cum se coase pielea, cum se ștanțează – uneori cu ajutorul mașinilor, alteori de mână.

De altfel, e motivul pentru care deseori aici nu se vorbește doar despre ingineri, designeri și tehnicieni, ci și despre artizani. Ei sunt cei care se ocupă de aceste lucruri fine, de detaliu, cei care cunosc meșteșuguri pe care nici o mașinărie nu le poate executa mai bine.

Ca să rezum: personalizarea unui produs până în cele mai mici detalii și colaborarea cu artizani care creează elemente hand made sunt caracteristici pe care le întâlnim doar la brandurile de lux.

Și chiar nu sunt multe companii în lume care își permit să ofere clienților săi un standard atât de ridicat.

Sonderwunsch – care se traduce prin dorință specială – este numele programului pentru aceste proiecte care sunt realizate în funcție de cererile specifice ale clientului. Și cred că am înțeles cel mai bine asta când am văzut mașina creată special pentru domnul Paolo Barilla. Da, acel domn Barilla care, pe lângă afacerile cu paste, e pasionat de Formula 1: în 1985 a câștigat trofeul Le Mans la volanul unui Porsche 956.

Ei bine, pentru că urma să împlinească 60 de ani și își dorea un cadou special, domnul Barilla a venit la Porsche Exclusive Manufaktur cu un vis: voia un 911 GT3, dar oricum, ci unul care să-i amintească de mașina cu care a câștigat Le Mans.

Doamnelor și domnilor, mai sus sunt fotografiile cu această bijuterie. Orice alt comentariu ar fi de prisos.

Poate că pare simplu: trimiți o fotografie sau un brief, spui ce-ți dorești și apoi primești propunerea pentru mașina mult visată. În realitate, lucrurile sunt și mai complexe, dar și mai frumoase de atât. Porsche vorbește, de altfel, despre un proces de co-creație, în care cel care își comandă mașina e implicat în fiecare etapă alături de tehnicieni, ingineri și designeri.

Iar asta e, din punctul meu de vedere, chintesența luxului – să poți să fii parte din proiect, să lucrezi cu designerii și cu experții brandului.

E o șansă unică de a experimenta dezvoltarea propriei tale idei de la primele schițe de design și detalii tehnice până la construcția mașinii.

Sunt trei etape importante:

1. Ideea

Ce poate fi mai frumos decât să te gândești ce fel de mașină ți-ar plăcea și cum să arate? Să-ți alegi culorile și materialele preferate, designul jenților și alte elemente care să te reprezinte.

Mașina care mi-ar plăcea mie ar trebui să îmbine pasiunea mea pentru mare și pentru Italia, dragostea pentru cuvinte, senzația de libertate. Habar n-am cum s-ar traduce toate gândurile astea într-un Porsche, dar cred că aș putea veni cu o propunere dacă ar fi cazul vreodată 😊.

2. Întâlnirile de lucru

Dacă experții Porsche consideră că ideea e fezabilă, invită clientul la o întâlnire pentru proiect. Vor participa designeri și experți din toate departamentele implicate. Totul va fi examinat atent și descris în detaliu.

E o etapă de durată, iar specialiștii pot lucra chiar și un an la un astfel de proiect. Când e finalizat, clientul va decide dacă vrea să meargă mai departe sau nu.

3. Construcția mașinii

Se creează componentele necesare, iar experții din departamentele de design, tehnic, de dezvoltare lucrează cot a cot cu mecanicii, vopsitorii și întreaga echipă de la Porsche Exclusive Manufaktur.

Mașina de vis e construită cu ajutorul artizanilor și cu supravegherea clientului. Desigur, nu există compromisuri din punct de vedere al calității: produsul final respectă toate standardele de calitate ale brandului Porsche.

Deși acest nivel de personalizare și de implicare a clientului în procesul de creație a propriei mașini e relativ nou, procesul de individualizare al mașinilor Porsche – la un grad mai mic, însă – are în spate o adevărată istorie.
De-a lungul timpului, au fost primite (și îndeplinite) multe astfel de cereri, dar vreau să o menționez pe prima dintre ele: un client german care și-a dorit un ștergător pentru luneta mașinii sale, un 356 Coupé pe care-l avea din 1955.

Am plecat de la Porsche Exclusive Manufaktur cu stil: cu un Porsche Panamera, împreună cu colegul Doru, care a venit și el să relateze experiența de la Stuttgart.

Când ai parte de un test drive organizat ca la carte, ai deja un traseu predefinit care nu doar te duce la următorul punct de întâlnire, ci și te plimbă prin niște zone despre care o să povestești când te întorci acasă. Probabil e previzibil, dar m-au cucerit împrejurimile Stuttgart-ului, cu satele micuțe și casele frumoase, cu iarba foarte verde (m-am întrebat dacă există irigații, atât de bine arăta) și tăiată peste tot la aceeași înălțime.

Cât despre mașinile în care am avut șansa să urc… un Panamera la dus și un Cayenne la întoarcere. Am avut parte de cea mai lină și silențioasă experiență pe patru roți și de un boost de energie în contact cu pedala de accelerație.

Pentru mine, după o pauză de condus, a fost o onoare să fiu, chiar și pentru puțin timp, la volanul unui Porsche.

Sper că vă puteți imagina cum arată și cum se simte interiorul mașinilor după tot ce-am povestit mai sus, dar am fost super impresionată de detalii. De senzația pe care o ai când apeși un buton sau când deschizi ușa.

M-am trezit mângâind pielea de pe bord, atât era de fină.

Ultima mea oprire din Stuttgart a fost la Muzeul Porsche, o experiență de neratat pentru oricine ajunge în oraș.

Eram chiar pe 20 septembrie, ziua în care s-a lansat expoziția specială „Spirit of Carrera RS”, deci am fost printre primii care au vizitat-o.

Este ca o excursie în timp: muzeul găzduiește peste 100 de vehicule pe care chiar le poți atinge (cu mănuși speciale pe care le primești la fața locului). Turul ghidat durează cam o oră și este fascinant chiar și pentru cei care nu sunt foarte pasionați de industria auto.

De când m-am întors acasă, am vorbit deseori despre experiența mea de la Stuttgart: o incursiune într-o lume exclusivistă și rafinată.

Pentru două zile am respirat aerul cu care sunt obișnuiți colecționarii de mașini de lux. Am făcut câțiva pași într-un mediu în care, dacă n-aș fi fost jurnalist, probabil că n-aș fi avut acces.

M-am întors la viața mea din București în care, surprinzător, chiar există un Porsche: un Taycan mic și albastru care-mi încape într-o mână.

Nu pot să-l conduc, dar are o mare însemnătate pentru mine: îmi amintește că sunt norocoasă să fac ceea ce-mi place și că n-am greșit, acum 20 de ani, când am pariat pe meseria asta.

Foto: cele mai multe – și cele mai frumoase fotografii din acest articol sunt realizate de Radu Chindriș.

Excepție fac doar imaginile cu mașina domnului Barilla (pe care le-am primit direct de la Porsche Exclusive Manufaktur) și vreo două, trei poze cu mine, din penultima galerie, cu Panamera și Cayenne.

The post Care e mașina ta de vis? appeared first on Mara Coman.

Când spune că job-ul ei de la Dacia-Renault are legătură cu tunning-ul, cei din jur au, de obicei, două reacții: întâi se miră că o femeie se ocupă cu așa ceva, apoi îi pun diverse întrebări despre cai-putere. Simona Albu, care lucrează în domeniul auto de aproape 30 de ani, e de mult obișnuită cu acest gen de conversație:

“Percepția e că tunning înseamnă cai-putere, dar nu e doar atât. Tunning, sau mise au point, în franceză, înseamnă punere la punct. Noi, cei din echipele de tunning reglăm parametrii din calculatorul de injecție al motorului și al cutiei de viteze astfel încât mașina să funcționeze într-un anumit fel. Trebuie să răspundă la foarte multe criterii.”

Simona știe că nici nu-mi trece prin minte ce înseamnă genul ăsta de reglaj și mă ajută cu cifre: “Sunt peste 30.000 de parametri care trebuie reglați, iar echipele noastre se ocupă de aproximativ 12.000.”

Știu că e puțin neașteptat să-mi petrec o dimineață vorbind cu o femeie despre catalizatoare și calculatoare de injecție, dar exact pentru asta sunt aici: pentru că percepția celor mai mulți e că femeile nu-și găsesc locul într-un domeniu tehnic.

Însă cei de la Dacia-Renault vor să schimbe asta și să aducă mai multe femei în echipele lor.
Așa au ajuns la noi, fetele din #AcinceaPutere, și ne-au propus să facem cunoștință cu doamnele care lucrează deja pentru această companie.

Discuția mea cu Simona Albu, care coordonează una dintre echipele de tunning, are loc la Centrul Tehnic de la Titu. În drumurile mele spre Pitești, am trecut pe lângă el de multe ori – de pe șosea vezi multe clădiri imense și o suprafață foarte mare de teren, dar cam atât.

Abia când am ajuns acolo mi-am făcut o idee despre cât de vast e locul: am avut acces în câteva clădiri și piste de test. Nu am fost chiar peste tot pentru că sunt norme stricte de securitate și, oricum, probabil că aș fi avut nevoie de o zi întreagă.

Macheta de la intrare m-a ajutat să-mi fac o idee despre geografia impresionantă a locului: 350 de hectare de piste pentru teste. Totul construit la standardele Renault, care sunt aceleași peste tot în lume.

“Centrul tehnic de la Titu este al doilea ca mărime după cele din Franța”, mă lămurește Simona. “La Lardy, în Franța, se fac teste similare cu cele de la noi, au echipament silimar cu cel de aici. De altfel, centrul a fost construit în așa fel încât orice test care a fost început în Franța poate fi continuat aici sau invers.”

La cele de mai sus a revenit Simona pe parcursul discuției noastre, în special când a întrebat-o de ce nu și-a schimbat locul de muncă în aproape 30 de ani. A zâmbit și mi-a spus din nou că, pentru un inginer din domeniul ei, e locul potrivit: dotările de la Titu nu se întâlnesc în alte părți și e fericită că-și poate face meseria într-un centru care respectă standardele internaționale.
Însă nu e doar asta: “Ce facem noi nu se vede – reglăm în calculatorul de injecție, care e un fel de cutie neagră a mașinii. Însă se simte. Și sunt tare mândră când aud colegi, prieteni, că sunt mulțumiți de mașina la care am lucrat.”

Când s-a angajat prima dată, la Dacia (Centru Tehnic de la Titu a fost inaugurat în 2010), în 1993, Simona era un tânăr inginer care lucra pe mașini cu carburator. Pentru 12 ani, a fost o singură fată între băieți:
“Nu m-am simțit inconfortabil, din contră. Am fost avantajată în echipele cu băieți. A fost mereu un echilibru: eu eram mai atentă la detalii, făceam lucruri care necesită răbdare, dar realizam testele împreună. Ne susțineam reciproc.”

În toți acești ani, Simona a ocupat diverse poziții în cadrul companiei. Până să ajungă să coordoneze echipa de tunning, a lucrat în mai multe departamente, a învățat diverse meserii specifice industriei.

Își amintește bine momentul în care coordonatorul ei – “profesorul meu de tunning“, cum îl numește – i-a propus să se ocupe de ceva nou: “M-am jelit două zile. Mă întrebam oare ce face catalizatorul, cu ce se mănâncă, oare o să fiu eu în stare să fac față? I-am mărturisit că eram nesigură, iar atunci el mi-a zis: Niciodată în viață să nu spui NU unei provocări înainte să încerci. Pentru că altcineva o va accepta în locul tău și o să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă… . Crede-mă, de-a lungul timpului am spus povestea asta multor fete pe care le vedeam că ezită. Nici ele n-au uitat, îmi zic și acum: dacă ai ști ce bine mi-a prins sfatul tău!“

Când am întrebat-o care a fost experiența cea mai frumoasă, n-a stat pe gânduri nici o clipă:
“Să văd oamenii crescând. Am avut interviuri cu stagiari, cu studenți cu emoții. Mă regăsesc în ei, așa eram și eu la început. Le spuneam să încerce să se liniștească și să vorbim ca între prieteni pentru că eu voiam doar să aflu că știu basic-ul din școală. Restul se învață aici, suntem o adevărată școală de formare. Totul se schimbă față de ce înveți în facultate, mai ales că tehnologiile sunt noi și evoluează mereu.“

Acum, în echipa Simonei sunt 13 oameni și, surprinzător, sunt mai multe fete decât băieți. N-a vrut neapărat să angajeze fete, dar așa s-a întâmplat. Le admiră și crede că, atunci când e vorba de detaliu și de rigoare, sunt chiar mai potrivite decât băieții. A menționat la un moment dat că unele dintre colegele ei sunt atât de puternice încât merg în misiuni cu mașinile și că fac asta foarte bine.

Puternice? N-am prea înțeles de ce o femeie trebuie să fie puternică pentru a testa mașina în diverse locuri, dar m-am lămurit când am mers pe pistele de test cu Simona și colega ei, Vanessa. O brunetă cu părul lung și drept, manichiură perfectă, o tânără delicată de 27 de ani ne conduce spre un “cheson”. Un fel de cutie imensă în care mașina rămâne la temperatură constantă. Acum Vanessa testează pornirea la -20 de grade, câte sunt înăuntru.

Își conectează laptopul la calculatorul mașinii, demarează și ne ia la o tură pe pista de test. Mă uit pe monitorul laptopului ei și văd grafice, diagrame, chiar și ceva ce seamănă cu o electrocardiogramă. Toate acele cifre și date îi dau informații despre mașină.

O admir în timp ce conduce relaxată (pista e rezervată pentru noi, nu vine nici o altă mașină din față, deci nu e nici un pericol), urmărind graficele de pe laptop, se oprește, mai modifică una, alta, și ne și explică ce face și unde suntem. Pornirea din rampă, pista cu capace de canal ca la Londra, drum în pantă cu înclinație de nu știu câte grade, drum pavat și multe altele pe care nu le mai țin minte. Computerul ei întregistează parametrii configurați.

Mai târziu, în birou, va analiza datele și va ști dacă trebuie modificat ceva.

Ea e doar una dintre tinerele care merge și în acele misiuni de validare despre care-mi povestea Simona, adică pleacă să testeze mașina la munte, pe zăpadă și temperaturi reduse, la altitudine înaltă sau în țări în care e foarte cald și umiditate mare. Ai zice că se plimbă, dar, pe lângă extremele care țin de vreme, face ore întregi de teste și apoi de analiză a datelor din teren. Iar misiunile astea nu durează o zi, două, ci două, trei săptămâni.

Spre finalul întâlnirii noastre o întreb pe Simona dacă e un șef bun. E modestă și nu-mi răspunde. Îmi zice că ar trebui să-i întreb pe colegii ei.

Dar eu am adunat destule date ca să știu deja 😊. M-a impresionat plăcut că mi-a vorbit despre oamenii din echipă încă de când ne-am cunoscut. Eram în recepție și schimbam impresii despre câtă liniște e acum versus vânzoleala de dinainte de pandemie, când aici veneau în fiecare zi cei 800 de angajați.

Acum, oamenii lucrează și de acasă, și de la birou, în funcție de nevoi. Însă cei din echipa Simonei își beau cafeaua împreună în fiecare vineri dimineață, de la 8 și jumătate la 9. Pe Teams.

„Ideea asta mi-a venit la începutul pandemiei, în primele zile în care am început să lucrăm de acasă și mi-am dat seama că-mi lipsesc discuțiile amicale pe care le aveam la cafea. Așa că le-am propus colegilor să ne păstrăm obiceiul chiar și pe zoom. Nu e obligatoriu, dar se loghează toți, chiar și colegi care s-au mutat în alte echipe din companie. E jumătatea noastră de oră în care povestim lucruri care n-au legătură cu job-ul.”

Am mai aflat și despre cum îi place Simonei să dea feedback pozitiv: își felicită oamenii în ședințe la care participă toată echipa, pentru că știe, din proprie experiență, că orice reușită, cât de mică, trebuie evidențiată și apreciată. Dar nu orice șef face asta, ci unul căruia chiar îi pasă de echipa lui.

Pe drumul de întoarcere spre București m-am tot gândit cum un om reușește să-și păstreze pasiunea și fidelitatea pentru un job și pentru o companie pentru aproape 30 de ani. Pentru că din întâlnirea mea cu Simona a reieșit clar că e o femeie care muncește cu pasiune. Mi-a spus asta și textual, dar nici nu mai era nevoie: e ceva ce transpare imediat din energia, zâmbetul și pasiunea cu care mi-a vorbit despre, ei bine, calculatorul de injecție.

Foto principală: Toni Tan / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Femeile care conduc appeared first on Mara Coman.