N-aș fi descoperit Moustakas, restaurantul Mariei, dacă nu ne-ar fi trimis acolo prietenii noștri care locuiesc aici, în Kassadra. Cel mai probabil ne-am fi oprit la o tavernă din Polychrono sau Kriopigi, cele două sate care sunt aproape de Villa Despina (locul în care ne-am cazat și unde mergem la plajă).

Zic că nu l-am fi găsit pentru că Moustakas nu e pe faleză, lângă mare, unde sunt înșiruite diverse terase.
E un pic mai retras, la câteva minute distanță, un loc liniștit și unde nu e agitație. De fapt, aici vin mai ales localnici și, uneori, turiști ca noi, care au aflat că e tare bună mâncarea de la Maria: niște preparate pe care îmi imaginez că le prepară acasă mamele grecoaice. Nu sofisticate, nu gourmet, ci tradiționale, dar cu gust.

Anul trecut, ai mei au făcut o pasiune pentru roșiile umplute de la Maria – deși nu au carne, ci doar orez și legume, sunt într-adevăr foarte gustoase. Fetelor mele le-au plăcut atât de mult, încât m-au rugat să le fac și acasă. N-au ieșit la fel, deși am încercat. Al doilea fel pe care mi l-au cerut când ne-am întors la București este o vită foarte fragedă cu paste mici, aproape cât bobul de orez.

Maria s-a bucurat când a văzut că Ioanei și Mariei le place atât de mult cum gătește, așa că mi-a zis, în câteva vorbe, cum să le fac acasă acele paste cu vită. Și, pentru că ea folosește un anumit tip de paste, mi-a cumpărat două pungi și mi le-a făcut cadou, în ultima seară în Grecia.

În seara aceea am stat până târziu la masă, iar când am plecat am uitat pastele. Nici măcar nu mi-am dat seama, eram obosită și aveam de făcut bagaje. Doar că, la un moment dat, mi-a sunat telefonul. Era Maria, care se urcase deja în mașină și venea spre cazarea noastră – doar nu era să ne lase să plecăm în România fără pastele fetelor.

Recunosc că m-a mișcat mult acest gest, mi s-a părut foarte frumos mai ales că venea din partea unui om pe care abia îl cunoscusem și pe care urma să-l mai întâlnim doar dacă ne întorceam în Halkidiki.

În bucătărie la Moustakas. De la stânga la dreapta: Maria, Ioana, Tula (mama Mariei) și Maria mea 🙂

O lecție privată de gătit

Ne-am întors. Stăm tot la Villa Despina, pentru că ne-am simțit foarte bine aici – o să scriu și despre asta, într-un alt articol.

Am venit întâi in iulie, apoi acum, la final de vacanță. Încă de pe drum, Ioana și Maria, aceste fetițe pofticioase, au vorbit nonstop despre restul bunătăților de la Moustakas.

Iar așteptările nu le-au fost înșelate.
Maria ne-a recunoscut și ne-a răsfățat din nou papilele gustative. Și din nou a făcut ceva ce m-a impresionat: ne-a invitat, pe mine și pe fete, la ea în bucătărie, să vedem cum se fac roșiile umplute. E un fel pe care încă îl gătește mama ei, o doamnă de peste 80 de ani, și care ne-a dezvăluit rețeta de familie.

Și, pentru că am ajuns aici, e momentul să vă spun că Moustakas e unul dintre acele locuri cu tradiție. Părinții Mariei au deschis întâi o cafenea, în 1966, iar în 1974 au început să construiască restaurantul în care mâncăm noi azi.

Pe lângă roșiile umplute, mai e peștele. Aici am învățat să mănânc koutsomoura, un pește mic și roșiatic, frate cu barbunul.
Koutsomoura se prăjește. Apoi îi scoți doar șira spinării și capul și în mănânci – restul oaselor, dacă mai există, sunt foarte mici și crocante. Deși nu pare apetisant, când îl guști afli că e un pește dulce. OK, dintre noi patru eu pot fi subiectivă, pentru că mie îmi place cel mai mult peștele, în general. Dar fetele mele ar fi în stare să ceară koutsomoura la fiecare masă.

Bun, dar eu iubesc mai ales peștele la grătar. Tot aici am învățat să nu comand clasica dorada, pe care o găsesc și-acasă, ci diverse tipuri de grouper – pești răpitori de apă sărată, cu carnea albă și foarte gustoși.

Prietenii noștri știu să aleagă un pește mare, din care mâncăm toți șase. Am mâncat sargos, stira sau sfirida – din păcate nu le știu denumirile în românește. Uneori nici nu știu ce să comand, așa că o rog pe Maria să-mi pună pe grătar „un pește bun”.

Au fost niște mese memorabile, despre care povestim când ne întoarcem acasă.

Restaurantul Flegra

Deși ospitalitate ca la Maria n-am mai găsit în zonă, sunt câteva restaurante în care mâncarea e delicioasă. Cele câteva pe care le menționez aici sunt niște locuri speciale, despre care mi-au povestit prietenii din Grecia. Deci nu le găsiți în zonele aglomerate, în care n-ai loc să arunci un ac. Însă la toate e nevoie de rezervare.

Nefeli, în Polychrono

Nu vă opriți în față, pe faleză, ci cereți o masă la terasa superbă din spate. Aici am mâncat cea mai bună salată de icre (se numește tarama), un tartar de pește minunat, pește la grătar și specialități de brânză al căror nume nu l-am reținut.

Trizoni, în Kriopigi

E un loc cu preparate grecești, dar care au influențe gourmet. Am luat acolo o cină superbă, mi-a plăcut tot. Dacă aș merge acolo din nou, l-aș lăsa pe ospătar să facă o selecție de aperitive specifice și aș cere un pește bun la grătar pentru felul principal.

Metoxi, în Kassandreia

E la vreo 20 de minute de mers cu mașina de Kriopigi. Ultima parte a drumului e pustie, ai impresia că nu mai urmează nimic și că ai greșit adresa. Însă, când ajungi acolo, ești impresionat de locul minunat construit în vârful dealului.

Metoxi e specializat în preparate din carne. Am mâncat o vită superbă la grătar și un preparat tradițional care se numește kokoretsi, un fel de cârnat umplut cu organe.

Dacă ajungeți în Grecia în zona asta, puneți locurile asta pe listă. Sunt sigură că n-o să vă pară rău.

The post Restaurantul Mariei din Polychrono, Halkidiki appeared first on Mara Coman.

Dilema asta nu e deloc nouă; pe mama o auzeam des spunând că nu știe ce să mai facă de mâncare. Era, de altfel, un subiect atins la fiecare întâlnire cu prietenele ei.
Bine, mama a și apucat niște vremuri în care să faci de mâncare era aproape o aventură. Nu ca proces în sine, ci ca procurat de ingrediente. Știm cu toții de ce, bănuiesc.

Acum, deși nu mai e așa, tot m-am trezit că și eu le cer sfatul prietenelor mele. Cele care au copii sunt fix în aceeași situație ca mine; celelalte mă privesc un pic ciudat și mă întreabă când am devenit eu atât de preocupată de gătit.

Ce să spun, nu m-ar interesa așa de mult dacă n-aș avea doi copii care chiar mănâncă de… ați ghicit, da, de trei ori pe zi. Ba chiar le-ar plăcea și să gătesc ceva diferit la fiecare masă, dorință care nu se potrivește nici cu timpul pe care-mi doresc eu să-l petrec în bucătărie, nici cu creativitatea mea culinară.

La un moment dat i-am propus unei prietene care are trei copii să ne trimitem, zilnic, câte un mesaj pe WhatsApp în care să scriem, scurt și la obiect, ce-am gătit pentru ai noștri: șnițel de curcan cu salată. Aripioare cu piure. Caprese și paste cu sos de roșii.

„Crezi c-o să funcționeze?”, m-a întrebat, cu un strop de speranță în glas. Totuși, avea îndoieli. Pe de o parte, pentru că are niște copii mai mofturoși decât ai mei. După care a făcut o pauză și a adăugat: „Știi, uneori eu mai cumpăr câte ceva gata făcut, mai comand o pizza, pentru că pur și simplu nu am timp.”
Și eu la fel.

Habar n-am de ce n-am pus în practică propunerea cu mesajele gastronomice (eu tot mai cred că e o idee bună), dar, de disperare, am căutat toate cărțile de bucate pe care le am prin casă.
De găsit le-am găsit, dar m-au ajutat și nu prea: fetele mele nu se dau în vânt după rețete clasice, gen ardei umpluți și chiftele. Pe altele le evit eu, că încerc să țin cont de ce e sănătos: prăjesc rar, nu pun niciodată făină în sosuri – lucruri pe care le mai întâlnești în mâncărurile tradiționale.

Cărțile de bucate mai moderne, însă, mi-au pus capac: cum găseam câte o idee care mi se părea bună și încercam s-o pun în aplicare, cum îmi dădeam seama că n-am nu știu ce ingredient. Partea ușor neplăcută este că de multe ori îmi dădeam seama de asta când deja pregătisem tot ce trebuie pentru aventura culinară.

Acum, serios, nu știu câți dintre voi aveți mereu în casă anghinare, turmeric, ciuperci shiitake, rodie, sparanghel, muguri de soia, microplante și fenicul. Iar dacă sunteți genul care vă apucați să preparați rapid un pesto de pătrunjel înainte de cină sau dați o fugă la supermarket doar ca să cumpărați susan negru și păstăi de cardamom, ei bine, nu cred că avem prea multe în comun.

Acestea fiind zise, am căutat niște rețete simple, cu ingrediente pe care le cumpăr de obicei și care să fie și pe placul fetelor mele. Care, apropo, nu sunt prea fericite nici să mănânce din același fel de două ori.

Unde am căutat? Pe internet. Dar n-am intrat pe site-urile speciale de food (pe care le folosesc când ȘTIU ce rețetă caut), ci am intrat de pe un link pe altul până când am dat peste un ghid de alimentație cu niște propuneri care chiar pot fi puse în practică. Adică n-ai nevoie de jumătate de zi ca să prepari o masă și nici nu trebuie să te duci special în India pentru nu știu ce sortiment special de piper. Sunt niște rețete normale, adică fix ce-mi doream.

Mi-am descărcat ghidul în calculator, le-am chemat pe Ioana și pe Maria și le-am rugat să aleagă, pentru început, două rețete de-acolo. În primă fază au votat pentru micul dejun – wrap din omletă cu brânză și salată – și pulpe de pui la cuptor cu legume curcubeu pentru prânz.

La prima alegere mă așteptam, că mănâncă des ouă și le-a plăcut prezentarea :). La varianta pentru prânz m-a mirat puțin că au ales puiul cu legume, având în vedere că leguma lor preferată e cartoful.
Au zis că le-a plăcut cum sună „legume curcubeu”, că arată într-adevăr bine (“O să-ți iasă și ție ca în poză?”) și m-au rugat să înlocuiesc cartofii dulci cu cei clasici.

Am avut. Omleta cu brânză a fost bună, din categoria „Mami, te rog, mai facem și altă dată?”. Un singur lucru am pus în plus: un pic de ceapă tăiată mărunt.

Pentru pui am avut din start niște cerințe speciale: să fie bun „pui din ăla bun” (dacă îl cumpăr pe cel palid, decolorat, fetele mele nu-l mănâncă – și pe bună dreptate, nu are gust) și să fie crocant pe deasupra. Ceea ce am și executat. N-am avut ardei capia, dar am pus două culori de ardei gras, doar trebuia să fie curcubeu.

A ieșit bun, foarte bun. Surpriza plăcută a fost că fetele mi-au zis că broccoli e mai bun la cuptor decât fiert (bine că le place în vreun fel!) și că… mai vor.

Nu glumesc, am gătit același lucru și a doua zi.

Ce n-am făcut lângă pui a fost sosul din iaurt, usturoi și avocado. Mi se pare o super idee, mai ales că Ioana și Maria își doresc uneori un sos. Dar acum nu am simțit nevoia: sosul lăsat de pui și de legume a fost delicios și nu ne trebuia nimic în plus.

Ce rețete vrem să mai încercăm din ghid: un quiche, desigur, pentru că eu ador să fac quiche-uri. Tortilla, pentru că le place fetelor ideea asta de a pune diverse lucruri într-o lipie, chips-uri la cuptor, pentru că aș vrea să găsesc o variantă sănătoasă la cele din supermarket, la care mai tânjește toată lumea uneori. Și, desigur, desert: pancakes, brownie cu fructe de pădure și biscuiți cu unt, mai ales că avem și niște forme interesante.

Fetele mele adoră să gătim împreună. Nu am mereu timp și răbdare pentru asta, dar, de fiecare dată când le implic, sunt și fericite și li se pare că mâncarea e mai bună.

Ioana și Maria fac lucruri mici, potrivite pentru vârsta lor: sparg și amestecă ouă pentru omletă, toacă legume, cântăresc diverse ingrediente, pun vasele în mașina de spălat.

Eu n-am gătit cu mama și nu am astfel de amintiri. Însă pentru fetele mele e o reală plăcere și aș vrea să păstreze în minte momentele astea în care suntem doar pe noi trei, chiar și în bucătărie. Mă rog, uneori ni se mai alătură în bucătărie și cel de-al patrulea membru al familiei, dar nu știu cum se face că cel mai des ni se alătură când masa e aproape gata. Nu tot timpul, dar un pic cam prea des pentru cât se laudă el că și gătește.

Acest ghid cu rețete (structurat cu idei pentru mic dejun, prânz, cină și desert) nu e foarte stufos – lucru bun, de altfel. Dacă le-aș fi pus fetelor în față un pdf cu 300 de pagini, s-ar fi plictisit. Așa, au avut răbdare să-l răsfoiască, să-și noteze preparatele preferate și, astfel, să facem un plan.

Da, un plan: am decis ce mâncăm în zilele următoare. E un lucru pe care îmi doresc să-l fac de ceva vreme, dar n-am prea reușit. Acum, însă, pentru că le auzeam pe ele că vor să încerce și tortilla, și quiche, și pancakes, am propus să stabilim și în ce zile le vom găti.

Organizarea meselor chiar ajută: nu doar că totul devine mai ușor când știi ce vei face și de ce ingrediente ai nevoie, dar ai și o privire de ansamblu pentru zilele următoare. E mai ușor să creezi un meniu variat și să nu sfârșești prin a face, repede, niște paste, de trei ori pe săptămână.

Pentru că acest Ghid de alimentație echilibrată și dezvoltare armonioasă a fost creat cu ajutorul unor specialiști: chef-ul Cezar Munteanu, pediatrul Andreea Manda și consultantul Alina Trifu.

Inițiativa, însă, aparține Asociației Agricola Neam de Gospodari, care a vrut să ofere niște opțiuni rapide și echilibrate pentru mesele în familie. Mai mult, este vorba despre alegeri sănătoase și despre educația alimentară – pentru că noi, părinții, nu doar ne hrănim copiii, ci le creăm niște obiceiuri culinare.

Generația mea a crescut cu cartofi și ouă ochiuri (aș putea să mănânc asta în fiecare zi, dar nu e deloc sănătos), dar acum avem acces la informație și e important să le  pregătim copiilor hrană gustoasă, dar și sănătoasă. Ce le oferim de mâncare va avea efecte asupra dezvoltării lor.

Ghidul de alimentație echilibrată n-a luat naștere doar pentru a salva mamele în pană de idei culinare, ci a venit ca un semnal de alarmă pe fondul creșterii numărului copiilor care se confruntă cu obezitatea. În România, în perioada 2019-2020, obezitatea a fost pe locul doi în topul afecțiunilor cronice la copii.

Materialul este gratuit și poate fi descărcat doar cu un click, de aici. Pe lângă rețete sunt și informații despre alimentație sănătoasă scrise într-un limbaj accesibil chiar și copiilor.
E bine să le spunem și lor că mesele nu sunt doar despre gust, ci și despre o viață echilibrată.

*Acest articol a fost realizat în colaborare cu Asociația Agricola Neam de Gospodari din dorința de a genera un dialog pe tema alimentației sănătoase. 

Foto principală: Jason Briscoe / Unsplash

The post Tu ce faci când nu știi ce să mai gătești? appeared first on Mara Coman.

Iar acum, cand ar trebui sa stau, sa citesc, sa ma uit la filme si nimic altceva, imi vin idei. Recunosc ca totusi nu fac cine stie ce, sunt totusi constienta ca am facut o operatie, deci am niste limite. Ieri am avut chef sa gatesc. Era si cazul, dupa cat iaurt si branza de vaci am mancat in ultimele zile 🙂

Mi-am amintit de tavile pentru tarta cumparate acum un an si mi s-a facut pofta de tarte sarate. Sau quiche. Sau ceva in between. Aveam in frigider de toate, asa ca am facut aluatul, l-am pus la rece, apoi am inceput compozitia. Cel cu spanac si somon a fost mai simplu, pentru ca a fost nevoie doar sa tai somonul bucatele si sa gatesc spanacul. La cel cu pui si ciuperci insa am tooot taiat cubulete vreo ora, timp in care m-am intrebat cine m-a pus sa fac asa ceva si cum ar fi sa las totul balta in mijlocul actiunii.

Altfel, totul bine si frumos, am dat drumul la cuptor, s-a facut cald in bucatarie si mananc quiche de ieri incoace 🙂 Cel cu pui si ciuperci e foarte bun cu marar si, cand e gata, garnisit cu smantana (arata ca o prajitura cu frisca deasupra). Din pacate n-am poze bune, doar ce-am facut eu cu telefonul, dar situatia chiar a fost mai gustoasa decat ce se vede 🙂

P.S. Multumesc pe aceasta cale masinii mele de spalat vase, pe care am cumparat-o dupa ce am citit vreo 20 de review-uri si despre care am crezut ca e un moft. E pur si simplu divina.

The post Ce fac eu cand nu trebuie sa fac nimic – II appeared first on Mara Coman.