Nu știu să înot.
Paradoxal, iubesc extrem de mult marea, deși am petrecut vacanțe întregi fără să intru în apă.
Da, deloc. Nici măcar așa, cu picioarele.

Când m-au invitat niște prieteni într-o vacanță cu barca, pe mare, am zis – evident! – , nu.
Când am fost la mare cu fetele mele și cu prietena mea, le-am așteptat, răbdătoare, pe plajă.
Când am primit o invitație la piscină am spus nu: acum, serios, ce să fac eu la piscină?!
Când am fost în concediu la Marea Roșie și toată lumea făcea snorkelling, mi-am zis, cu ciudă, că mai sunt și alte lucruri frumoase în viață.

Când prietena mea m-a întrebat dacă nu merg cu ea la lecții de înot, i-am spus tot nu. Ba am și râs că i-a venit ideea asta:

Ai uitat? Mi-e frică de apă. Mă panichez dacă nu mai simt fundul piscinei sub picioare; ba, uneori, chiar și când îl simt. Și am 40 de ani, ce să mai caut eu la cursuri de înot, cu copiii?

Chiar nu am cum. Îmi e imposibil.
Fetițele mele au școală, nu pot să le duc la bunicu’.
Și nici măcar nu e vorba de două, trei zile, ci de o săptămână întreagă.
Bona nu s-ar muta la mine o săptămână. Ar trebui să le ducă și să le ia de la școală pe fete în fiecare zi. Să le și gătească.
Și cum să lipsesc atâta timp de la birou? Șefa mea nu ar fi de acord să plec.
Mai am un proiect freelance, am semnat deja contractul. Va trebui să lucrez de la distanță și nu pot să răspund în timp real. Mai sunt pe alt fus orar.

O să refuz.
O să spun că pur și simplu nu pot să plec de-acasă.
Dar îmi pare atât de rău! Simt că am nevoie de o vacanță ca de aer. Și n-am mai fost niciodată în Malaezia, o săptămână acolo m-ar fi ajutat să ies puțin din ritmul nebun de trezit la 6 dimineața-dus copiii la școală-birou-luat copii de la școală-gătit.

Dar nu pot să plec.

După prima lecție de înot, am ajuns acasă aproape plutind. Eram atât de fericită! Nu învățasem mai nimic, am respirat și-am dat din picioare, dar era minunat! Făcusem un pas spre ceva ce nu credeam că voi face niciodată.

După ce am reușit, pentru prima dată, să parcurg o lățime de piscină fără să pun picioarele jos, îmi venea să-mi dau un premiu. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, așa că am țopăit pe trecerea de pietoni. E unul dintre acele golden moments pe care le-am simțit în ultima perioadă.

Un altul? E previzibil deja. După toate argumentele cu care încercam să mă conving că NU pot pleca în Malaezia, am sunat bona. Ea mi-a zis da.
Toți ceilalți oameni care ar fi putut să mă împiedice să plec mi-au zis da. Până și fetitele mele.
Îmi amintesc senzația din după-amiaza aceea, când mi-am dat seama că pot să fac ce-mi doresc: era libertate.
M-am eliberat din carcera în care mă închisesem singură.

Mi-am dat seama că am o viață foarte frumoasă și că depinde doar de mine să-mi dau voie să mă bucur de ea.
Să nu-mi mai spun nu atunci când îmi doresc ceva și să mă gândesc, mai degrabă, ce aș putea face ca să-mi împlinesc visele.
Uneori e de ajuns un lucru foarte mic: să merg la un curs de înot sau să dau un telefon. Să încerc. Să fac ceva – nu doar să-mi pun piedici.
Cum ar fi oare să am astfel de momente de bucurie în fiecare zi?

OK, o să-mi spuneți, dar nu facem zilnic ceva deosebit, ceva care să fie memorabil. Și exact așa e. Dar pentru o stare de bine e nevoie de mult mai puțin.

În cazul meu, clipele de bine au venit atunci când m-am gândit mai mult la mine. O vreme am ținut chiar și un fel de jurnal, foarte scurt, în care notam lucrurile bune, momentele frumoase care îmi dau o stare de bine: o melodie ascultată pe repeat; o cafea bună dimineața; o zi cu soare în care să mă plimb singură zece minute; o întâlnire cu o prietenă; o pauză într-o zi aglomerată; două pătrățele de ciocolată.

Regula e doar să nu uit să țin cont de mine; să nu spun că merge și fără, ci să-mi ofer aceste mici clipe de bine.

Pare puțin, dar nu e.

De la ciocolată a venit și ideea de a scrie despre golden moments, pentru că Schogetten a lansat o ediție limitată de cinci sortimente de ciocolată delicioasă și fină, Schogetten Gold, cu ingrediente atent alese.
M-am bucurat ca un copil să descopăr aceste noi sortimente, mai ales că sunt niște combinații rar întâlnite. Preferata mea e cea cu fistic, iar fetițele au devorat-o mai întâi pe cea cu caramel. După care le-am împărțit și pe celelalte: cu cocos și migdale, alune și napolitană, dar și pe cea neagră cu alune.

Vreau să mai spun doar că într-o zi foarte aglomerată mi-am luat lângă mine două pătrățele de ciocolată și m-am trezit că zâmbesc, în ciuda nebuniei și a numărului de task-uri.

Da, uneori e nevoie de atât de puțin.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio
Coafură și manichiură: Endorphin Lab

The post Mi-e imposibil să fac asta appeared first on Mara Coman.

Călătoria mea – la invitația Qatar Airways și a Oficiului de Turism al Malaeziei – a început în Doha, a continuat în Penang, iar apoi în Kuala Lmpur. N-am mai fost niciodată în locurile astea și vreau să descopăr cât mai multe, vreau să înțeleg ceva din alte culturi, vreau să văd cum trăiesc oamenii aici. Să simt.

Suntem un grup nu prea mare, dar, din fericire, cu oameni faini. Unii care lucrează în print, alții în online. Unii sunt specializați în turism, alții în food. Am mâncat împreună, am ieșit împreună, am băut bere împreună. Azi sunt doar eu cu Diana și o hartă pe care am primit-o împreună cu un bilet de autobuz hop-on hop-off.

Nu-mi place, în general, să merg cu HOHO. Dar acum e util: n-avem mult timp și nu știu unde sunt. Mă simt, cum spuneam, în Kuala Lumpur, pe dreapta. N-am nici un fel de reper, cu excepția turnurilor Petronas. Dar știu unde vreau să ajung: în Kampung Baru, un loc marcat pe harta cu pricina drept unul în care găsești mâncare tradițională malaeziană.

Așa că am luat metroul și am coborât la Gomback, stația de unde ar trebui să ajungem repede la Kampung Baru. Ne uităm în jur și nu e mai nimic. Un chioșc cu chinezării. O femeie care stă pe treptele de la ieșirea din metrou. Pare o zonă relativ pustie și nu neapărat prietenoasă. Am sentimente amestecate: oare e o zonă safe? O fi fost o idee bună să venim aici? Nu știm încotro să mergem, așa că deschid Google Maps. Avem de mers doar câteva minute. Un magazinaș cu nimicuri în stânga, încă unul în dreapta. Un pic mai departe, cineva vinde fructe pe stradă. O motocicletă e spijină de un stâlp. Înaintăm și încep să simt miros de ceva – nu știu ce – la grătar. Dar miroase bine. Vedem un fel de terase – genul de terase la care n-ai vrea să mănânci în București. Ușor murdare, cu bannere ieftine și scaune de plastic. Sunt, cumva, niște maghernițe. Și – ghici ce?! – , ăsta e momentul în care eu sunt cu zâmbetul până la urechi. Îmi place. E autentic. Nimic turistic, nimic forțat.

Decidem să ne încercăm norocul la una dintre „terasele” mai mari și mai populate. O cheamă Chunburi Seafood. Pare varianta cea mai sigură pentru două turiste, femei, într-o țară preponderent musulmană – mai mult, într-un cartier nu foarte (sau deloc) turistic. În tot „restaurantul” par a fi doar localnici (semn că se mănâncă bine), cu excepția unui tânăr blond. Și ăsta – faptul că era blond – a fost criteriul după care am decis că era turist.

Ne-am așezat la masă. Doamna care vine să ne ia comanda nu vorbește engleză deloc. De-loc. Dar primim un meniu cu poze. Cerem supă Tom Yum, thailandeză, da, și încercăm să spunem că vrem și un fel de mâncare tradițională malaeziană. Doamna pleacă, nedumerită. Eu și Diana ne uităm una la alta, întrebându-ne ce vom mânca. Din fericire, vine o altă doamnă care rupe ceva engleză. Îi spunem și ei că vrem ceva tradițional – și ne indică o poză cu un pește. Cerem și „mango lassi” și așteptăm, întrebându-ne, în continuare, oare ce-o să primim de mâncare. Singurul indiciu pe care am reușit să-l trasmitem a fost cel legat de cât de picantă să fie peștele. Am zis (și-am și gesticulat, ca să fie cât de cât clar): So and so. Ceea ce, în Asia, nu e o garanție. Poți primi ceva iute ca dracu’. Avem idei total diferite despre ce înseamnă foarte picant și ușor picant.

Mango lassi e delicios. Pe lângă, bineînțeles, mango, are și un pic de iaurt și de miere. Ne potolește puțin foamea. Totuși, supa vine repede și, ca orice Tom Yum bine făcut, ne gâdile papilele gustative cu niște arome puternice. Mi se pare că mănânc parfum – unul foarte bun, cu siguranță. Ne felicităm între noi c-am venit să mâncăm aici, și nu într-unul din restaurantele poleite. Între timp, doamna care ne servește ne aduce peștele (încă negătit) și ni-l arată: pentru că n-a reușit să ne spună, în engleză, ce fel de pește e, voia să se asigure că știm ce vom primi. Și mi se pare tare drăguț că, într-un loc atât de simplu, cineva face eforturi ca să ne simțim bine. Siakap tiga rasa. Așa se cheamă dish-ul ăsta cu peștele. Dulce, acru și picant. Nu lăsăm nimic în farfurie.

Am plecat de-acolo pe jos, aproape sărind într-un picior de fericire – ca să vezi ce efect poate să aibă asupra mea o mâncare bună și niște oameni atât de drăguți, care au vrut să mă facă să mă simt bine, deși am comunicat mai mult prin semne. Am impresia că acum simt altfel orașul ăsta, ca și când aș fi intrat puțin în intimitatea lui. Mai vreau. Așa că pornesc din nou Google Maps spre un loc de la care am așteptări mari: piața Chow Kit.

The post Uneori, fericirea e într-o magherniță appeared first on Mara Coman.