Cele mai mari frici ale mele sunt cele de spital și de boală. Se contopesc una cu alta – și n-ar trebui – dar mintea mea le percepe ca pe una singură. Chiar și acum, când am început să scriu, am folosit inițial singularul („cea mai mare frică…”) și-am modificat apoi, ca un grammar nazi ce sunt uneori.
Spital – aici intră clinică, policlinică, laborator de analize etc. – și boală sunt lucruri diferite, desigur, nici n-ar trebui să irosesc prea multe cuvinte scriind despre asta. Însă le scriu pentru mine, nu pentru voi: aș vrea să înțeleg, o dată pentru totdeauna, că spital înseamnă și vești bune. Doar e locul ăla în care te duci și când nu te doare nimic, să-ți faci un control de rutină și să afli că ești bine. E locul în care, atunci când nu ești bine, primești tratament și te însănătoșești. De foarte multe ori, este locul unde se salvează vieți.

Dar eu n-am crescut într-o epocă în care oamenii trăiau după principiile de mai sus, cel puțin nu cei din jurul meu. Nu. În copilăria mea, vorbele „trebuie să mergem la spital”, ba chiar și „trebuie să mergem la un consult”, băgau pe toată lumea-n sperieți. Și pe-ai mei, și pe mine. Mersul la doctor era ceva ce se întâmpla rar și, când se întâmpla, rămâneau traume. Empatia medicilor și a asistentelor era ceva sub nivelul mării. Nu știau să se poarte cu copiii și, oricum, ăsta era ultimul lucru care-i interesa. Îmi amintesc cum, la șapte ani, am vrut să pedepsesc o vrăjitoare care-mi lua sânge și-am tras mâna brusc în timpul operațiunii. Maică-mea era să leșine; taică-meu s-a oțărât teribil; vrăjitoarea nu mai știu ce-a făcut, dar a răsuflat ușurată că acul seringii doar s-a îndoit și nu s-a rupt în mâna mea. M-a certat. Și tot vrăjitoarea a câștigat bătălia: a venit cu vreo patru indivizi care să mă țină. Doi în stânga, doi în dreapta – cadrul perfect ca să mă-nțepe, nestingherită, și-n cealaltă mână.

Asta-i doar una dintre pățaniile mele cu spitale, policlinici, medici și asistente. Nu e vreo poveste senzațională, însă descrie destul de bine impresia despre spital și personal medical cu care am pornit în viață. Am mai întâlnit apoi și alte vrăjitoare și zmei înarmați cu seringi ascuțite și stetoscoape reci, care mi-au bântuit visele în copilărie și-n adolescență. Am fost convinsă că asta-i regula, că-n spital lucrează toate personajele alea înfricoșătoare din basme. Dar când am devenit mamă, mi-am propus să găsesc pentru fetițele mele un loc care să le amintească de povești frumoase și-n care oamenii să fie buni și calzi. Așa cum sunt și zânele.

Încă sunt în alertă când calc într-o insituție medicală, în ciuda faptului că, de foarte multe ori, nevoile mele sau ale copiilor mei se pot rezolva într-o clinică privată (aka fără vrăjitoare). Așa eram și când m-am dus la deschiderea The Light,cea mai mare policlinică privată de pediatrie din București, parte din Rețeaua de sănătate REGINA MARIA. Mă așteptam ca totul să arate senzațional, mai ales că în seara respectivă era inaugurarea. Dar tot aveam un ușor disconfort, că știam eu că e deschiderea unei policlinici. Private, da, cu servicii premium, da, însă tocmai v-am spus cu ce pățanii am pornit eu la drum. Genul de întâmplări care lasă urme grave – serios acum, eu mă duceam la o petrecere, nici măcar la vreun consult, deci aveam zero motive de stres. Desigur, neliniștea mea s-a evaporat când am ajuns și m-am convins cu ochii mei că vrăjitoarea cea rea n-a reușit să-și găsească job într-o clinică privată.

Și m-am gândit, atunci, cum ar fi fost dacă, copil fiind, aș fi primit tratament într-n loc ca ăsta. M-am uitat și eu în jur – și vedeți și voi în poze – la toată grija cu care a fost amenajată policlinica. Mi-am zis că, mai mult ca sigur, cine a creat locul ăsta iubește foarte mult copii. Pentru că aici sunt norișori și baloane, scaune colorate și căsuțe la vestiar, sunt cabinete de consultații cu pereți roz și jocuri interactive. Și-un pian proiectat pe podea la care „cânți” dacă pășești pe clape. Aici lucrează zâne care-i consultă pe cei mici cu stetoscopul curios, cu spatula vorbăreață și le aplică, dacă e nevoie, o compresă bândă.
Mai sunt și flori naturale în ghivece. Contează? Poate o să vă întrebați asta, dar chiar contează. Înseamnă că unor oameni chiar le pasă de cum arată policlinica în care îi vor primi pe micuții pacienți, că nu fac lucruri la întâmplare și că-și iau timpul necesar ca să aibă grijă de o floare. Știți doar că numai oamenii buni iubesc florile, nu-i așa?

Desigur, nu e doar frumos și-atât. E vorba despre un centru medical complex, cu servicii integrate pentru copii și adulți: aproximativ 2000 metri pătrați, 19 cabinete pentru consultații (15 pentru copii și patru pentru adulți), șase cabinete destinate tratamentelor, vaccinărilor, alăptatului și investigațiilor, două spații de joacă și un spațiu pentru parcare cărucioare, o zonă de lounge pentru adulți, o sală de conferințe destinată ședințelor medicale și workshop-urilor cu părinții. Policlinica The Light oferă servicii complexe și integrate de pediatrie și vine cu un concept nou, baby care, devenind astfel centru de referință la recoltarea pentru copii.

Vreau să mai spun că tot în clădirea The Light s-a deschis a patra clinică Kinetic Sports & Medicine,parte a Rețelei de sănătate Regina Maria. Eu am mai scris despre Kinetic Sports & Medicine când am fost acolo cu fetițele mele – deși am fost în alt sediu. Cel de aici, de la The Light, are două cabinete pentru consultații, 11 cabinete de fizioterapie și terapie manuală, servicii de biomecanică și două săli de kinetoterapie pentru adulți și copii. Clinica e recunoscută inclusiv de sportivi de performanță (Simona Halep și Horia Tecău s-au tratat aici).
O să le fac și eu o vizită curând, să văd ce-i cu durerea de la tendonul ăla, care nu-mi mai dă voie să alerg.

The post Locul în care fricile dispar appeared first on Mara Coman.

Nu știu dacă Ana și-a dat seama sau nu că, în timp ce vorbea cu mine la telefon, m-a pierdut pentru o secundă. Mi-am pipăit palma stângă – e un loc, în dreptul inelarului, unde încă mai simt o bătătură. Mi-am amintit de spaliere și de mirosul pudrei de talc. M-a trecut un fior.

Ana vorbește cu mine în continuare și mă invită la Kinetic Kids, unde pot să le iau și pe fetițele mele. Timp în care eu mă gândesc, de fapt, cum să fac să nu le iau. Îi zic Anei că n-aș vrea să-mi stresez copiii. Că, oricât le-aș explica eu că vizita mea acolo n-are legătură cu ele și că nu le face nimeni nimic, tot nu vor fi în largul lor: până la urmă, e vorba de o clinică de kinetoterapie. Chiar dacă e creată special pentru copii, în final tot clinică e. Și am fost cu ele la diverse controale și consultații în ultima vreme, le ajunge.

Dar Ana e și ea mamă. Îmi simte îngrijorarea și mă liniștește: îmi povestește, cu răbdare, că sunt șanse mici ca Ioana și Maria să aibă senzația că sunt într-o clinică de recuperare. Că locul arată mai degrabă ca o sală de sport, decorată în culori vesele, cu pernuțe colorate și vestiare în forme de căsuțe. Îmi zice că sunt copii care vin acolo de plăcere, doar ca să facă mișcare. Aproape mă convinge, deși mai am încă o urmă de îndoială – serios, cât de frumoasă poate să fie o clinică de kinetoterapie și recuperare medicală? Că doar nu-i un loc de joacă.

–

Eu am fost unul dintre copiii ăia care n-au stat niciodată cu spatele drept în bancă. La școală, eram aplecată toată peste caiete. Acasă, la birou, la fel; ba-mi mai puneam și-un picior sub mine – era poziția cea mai bună pentru a-mi face temele și, desigur, tot cea mai bună și pentru o scolioză. Terminasem clasa a X-a când o doamnă doctor mi-a spus cum voi ajunge să port un corset special (un corset de la gât și până-n talie, făcut dintr-un plastic gros și dur) care-mi va atrofia mușchii și-mi va afecta creșterea. Mi-a mai zis și că, la 30 de ani, n-o să mă pot da jos din pat din cauza durerilor de spate. Asta, dacă nu fac gimnastică medicală.

Și iată cum am ajuns – timp de-o vară – să merg zi de zi la recuperare într-un spital din Pitești. Și-acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc cum arăta locul; cum se purtau asistentele; cum mi se spunea să fac nu mai știu câte abdomene, sub amenințarea că altfel, la 30 de ani… Uram să merg acolo și eram convinsă că făceam efortul ăla degeaba: că n-o să fie nici o îmbunătățire, că în final o să fiu obligată să port corsetul ăla oribil și la școală (și ziua, și noaptea, așa mi se spusese), și că, dacă cineva mă va atinge vreodată, va avea senzația că ia în brațe un mulaj din sala de biologie.

Mă simțeam urâtă, bolnavă, defectă. Eram convinsă că n-o să mă iubească nimeni, niciodată.

–

Când ajung la Kinetic Kids, îmi îndrept umerii instinctiv. Stau drept. Calculez rapid: sunt 22 de ani de când am intrat ultima dată într-o sală de recuperare medicală. Mă încearcă un ușor disconfort din cauza experienței din adolescență. Însă mă relaxez când ajung într-o încăpere colorată și însorită, cu căsuțe și litere colorate pe pereți, cu biciclete și benzi de alergat micuțe, cu mingi colorate și jocuri de copii ordonate frumos. Nu seamănă cu nimic din ce-mi imaginam eu.

În trei secunde, Ioana și Maria, deși amândouă-n fuste, sunt deja sus, pe spaliere. Heeei, îmi vine să le zic, spalierele alea au fost coșmarul adolescenței mele! Dar tac și le las să se distreze: Maria pedalează de zor pe bicicletă, iar Ioana urcă și coboară un fel de scări din burete, chestie care o distrează teribil. Nu înțeleg neapărat de ce, dar mă bucur să văd că se simt bine și că habar n-au că suntem, până la urmă, într-o clinică.

Cât se joacă ele, eu stau de vorbă cu Simona Ciumacenco, fizioterapeut specializat în recuperarea copiilor. Simona mi-a spus că…

… Kinetic Kids se adresează copiilor între 0 și 14 ani. Cel mai mic pacient al lor avea doar o săptămână;

… cei mai mulți copii vin aici să trateze ceva punctual. Deseori, aleg să rămână și după terminarea tratamentului pentru că fac mișcare și masaj, lucruri esențiale pentru o dezvoltare armonioasă. Deci nu, nu este un loc în care vin doar cei cu probleme;

… de obicei, bebelușii fac la kinetoterapie la recomandarea pediatrului sau a ortopedului; sunt și părinți care își aduc copiii la un control de rutină sau care vin cu ei pentru că nu se ridică corect, nu se coordonează bine sau merg pe vârfuri;

… printre micii pacienți sunt și cei care n-au avut o poziție corectă în burtica mamei – cazurile de displazie de șold sau de torticolis (când bebelușul stă cu capul într-o parte în uter, capul e turtit și mușchii gâtului sunt înțepeniți) se vindecă mult mai ușor la copiii mici;

… evaluarea copilului se face la naștere, de către neonatolog, apoi trebuie repetată când începe să meargă singur, nesusținut. După cinci, șase ani, părinții trebuie să fie atenți la postură. De cele mai multe ori, la această vârstă copiii nu au probleme la coloană, ci au musculatura abdomenului slăbită – și se poate corecta ușor prin exerciții;

… orice problemă ar avea un copil, aceasta se corectează mai ușor la o vârstă mai mică. De aceea, cu cât kinetoterapia e începută mai devreme, cu atât sunt șanse ca tratamentul să dureze mai puțin și rezultatele să fie cele așteptate;

… exercițiile se fac numai sub supravegherea terapeutului. Bebelușii chiar adorm. Copiii mai mari știu că au o misiune – un fel de sport în joacă;

… kinetoterapia le solicită atenția celor mici. Dacă la început se pot concentra doar câteva minute, după câteva ședințe reușesc să fie atenți mai mult timp;

… o discuție cu terapeutul e întotdeauna benefică și pentru părinți: le alungă o parte din temeri și îi învață trucuri pe care le pot aplica acasă.

La Kinetic Kids, părinții vor găsi echipe integrate și de medici specialiști în recuperare medicală, ortopezi și kinetoterapeuți care evaluează fiecare copil și alcătuiesc împreună programe customizate ținând cont de vârstă, problemă și necesar de recuperare.

–

Dacă inițial mă temeam că-mi stresez fetițele, în realitate a fost greu să le iau acasă. Erau ca niște gâze agățate de peretele de escaladă și au folosit replicile cu „Te rooog, doar cinci minute” și „Ești cea mai bună mamă din lume”, dublate de privirea aceea. Însă era deja ora 5, un mic pacient avea programare și nu voiam să-l deranjăm – cu argumentul ăsta le-am convins să meargă acasă.
Însă o să revin cu ele la Kinetic Kids, de data asta pentru o evaluare: când își fac temele, parcă mă văd pe mine, aplecată peste birou. Poate e doar în mintea mea, dar aș vrea să îmi spună un specialist cum e postura lor, să le învețe care e poziția corectă și să evite, astfel, eventuale probleme (și, implicit, frustrări) care pot apărea mai târziu.

–

Înapoi la povestea mea de atunci, de la 17 ani: am renunțat la gimnastica de recuperare după trei luni. Mi se părea că e un chin prea mare. Am adormit deseori cu teama că, la un moment dat, voi avea dureri groaznice de spate și că „nu mă voi putea da jos din pat”, cum mi-a spus doctorița. Din fericire, nu mi s-a întâmplat asta până acum, la 39 de ani.

Din când în când, câte un prieten sau un coleg îmi mai spune să-mi țin umerii drepți. Stau și acum aplecată peste laptop și n-am o postură corectă, elegantă. Încă mă complexează chestia asta.
Bătătura din palmă, de lângă inelar, abia se mai simte; de dispărut, însă, n-o să dispară niciodată.

Kinetic Kids,
Str. Nicolae Caramfil, nr. 85A, Etaj 5, sector 1, București
telefon: 0721 241 314 și 0721 241 315

The post Stai drept! appeared first on Mara Coman.