Totul mi s-a tras de la împărțirea cu rest. Eram într-a treia și aveam numai zece la matematică. Într-o zi, când am rugat-o să mă ajute la teme, mama (care era profesoară de mate) s-a prins că nu știam mare lucru; primeam note mari pentru că eram fata lui tata. În consecință, într-a patra, ai mei m-au mutat la altă școală. Au întrebat pe toată lumea care e cea mai bună învățătoare și așa am ajuns în clasa doamnei Catrina, despre care se spunea că “scotea oameni” din elevii ei.

Anul care a urmat a fost unul dintre cei mai chinuitori pe care mi-i amintesc din copilăria mea.
Mi-a fost greu să mă mut la o altă școală și să mă adaptez printre colegi noi, care se știau bine între ei. O vreme nu doar că n-am avut prieteni, dar mi-am luat și porția de bullying.

Mi-a fost greu și pentru că școala cea nouă era la o oră de mers cu autobuzul; asta însemna că mă trezeam pe la 6 jumate și la 7 plecam.
Acele dimineți sunt foarte vagi în memoria mea; nu mâncam, nu aveam vreun ritual. O văd ca prin ceață pe mama care, uneori, mă îmbrăca în timp ce încă dormeam. Apoi lungul drum cu autobuzul aglomerat, nodul din gât, durerea din stomac și cea mai pregnantă amintire: frica.

– Tu o să stai în prima bancă, aici, lângă ușă. Că să nu ne deranjezi prea mult, că și-așa vii mereu târziu, mi-a spus învățătoarea mea cea nouă și mi-a aruncat o privire care m-a făcut să îngheț.

Era adevărat, uneori întârziam. Autobuzul cu care mergeam la școală nu ajungea mereu în timp util. Alergam de cum coboram, de frică să nu deranjez ora. Să mai salvez un minut sau două. Să nu fiu mereu ultima. Cum intram în școală, pe coridor, îmi scoteam haina, cartea, caietul și penarul, ca să nu mai fac zgomot în clasă.
Spuneam “bună dimineața“ și mă așezam în banca mea. Primeam, de la învățătoare, un salut aspru. Tot căutam în privirea ei un dram de înțelegere, mai ales că părinții mei vorbiseră cu ea despre faptul că întârzierea nu depinde de mine, iar doamna le spusese senină că e totul în regulă, nu contează că ajung după 8. În schimb, pe mine mă trata ca și când era o mare problemă.

Îmi doream să nu intru în clasă. Să nu fiu acolo. Să mă evapor și să-mi calmez inima care bătea de parcă mergeam la execuție.

La noua școală am făcut cunoștință și cu un nou mod de corectare a temelor, și cu pedepsele. Totul se desfășura ca un ritual, zi de zi, oră de oră.

Primul pas era ca fiecare să facă schimb de caiet cu colegul de bancă. Astfel, aveai în față alt caiet de teme, nu al tău. Apoi, un alt elev citea tema cu voce tare. Fiecare dintre copii trebuia să sublinieze greșelile găsite în caietul colegului. Apoi, doamna Catrina trecea frumușel printre noi, număra greșelile și, pentru fiecare dintre ele, împărțea câte o lovitură la palmă, cu rigla. Și la prima oră, și la a doua, și la a treia, și a doua zi.

N-am cum să uit: femeia se transforma pur și simplu și lovea cu toată puterea, ca un gardian care are de-a face cu niște răufăcători. Vedeam în ochii ei un sadism greu de imaginat. Începea să urle dacă nu țineai mâna drept sau încercai să o tragi un pic înainte de lovitură. Făcea și mai urât când vreun amărât cu zece, 15 greșeli începea să plângă și să o roage să-l ierte.

Cred că îi făcea plăcere, altfel nu înțeleg cum de avea atâta putere și răbdare să ne lovească pe toți, every f*ucking day. Că rareori scăpa neatins vreunul dintre noi.

Nu cred că m-a lovit nimeni mai tare.

Am diverse flash-uri legate de riglele luate la palmă.
Îmi amintesc de dictarea după care am încasat 4 (da, patru) lovituri pentru că am omis două virgule și două semne ale exclamării.

Dar cel mai des îmi amintesc de temele la mate, pentru care luam bătaie degeaba. V-am mai zis, un copil se ridica în picioare și citea rezultatele. Clasa spunea în cor un “daaaa“ când era corect și un “nuuuu“, când nu era. Numai că, la exercițiile mai dificile, greșea majoritatea. Corul spunea că exercițiul e rezolvat corect și nu îndrăznea nimeni să deschidă gura și să spună altceva.
Ajunsesem să o rog pe mama să-mi verifice temele cu calculatorul și, chiar și așa, luam în continuare bătaie.

Din fericire – și spre deosebire de colegii mei -, am fost doar un an eleva doamnei Catrina. La finalul clasei a patra, am dat cu toții un test, un fel de evaluare. Am avut nota cea mai mare din clasă (lucru care nu m-a ajutat prea mult în relațiile cu colegii mei, doar eram ultima venită). Nu rețin dacă nu cumva n-am luat bătaie și atunci, că la unul dintre teste am luat nouă sau nouă și ceva, deci am avut niște greșeli.
Când a făcut media și a aflat că a mea e cea mai mare, învățătoarea mi-a zis să mă ridic în picioare și cred că m-a felicitat; nu sunt sigură pentru că eram mereu în alertă, mi-era teamă să nu fac vreo nefăcută și să urmeze alte lovituri.

Nu știu dacă am învățat cel mai bine sau dacă nu cumva mi-a fost mai frică decât celorlați. Dar am învățat împărțirea cu rest, o știu și-acum.

Chiar dacă bătaia era mai degrabă o regulă în școlile comunismului, m-am întrebat deseori de ce ai mei au acceptat să fiu tratată așa. De ce li se părea că e în regulă să iau bătaie la școală aproape în fiecare zi, chiar și pentru o virgulă. De ce erau împăcați cu ideea că învăț de frică.
M-am întrebat de ce mama, profesoară fiind, nu s-a decis într-o zi să mă învețe ea afurisita aia de împărțire cu rest și m-a lăsat să mă chinui în ceva ce mi-a rămas în memorie ca un coșmar.

Adult fiind, încă mă mai lupt cu diverse frici și cu veșnica starea de alertă. Nu mi se trag toate de la învățătoarea dintr-a patra, dar cert e că mi-a oferit o experiență grea, la o vârstă la care copiii n-ar trebui să trăiască cu temeri și lovituri. Și în nici un caz nu ar trebui să le fie frică să meargă la școală.

Loviturile alea nu au cum să nu lase urme, chiar dacă în palmele mele nu se mai vede nimic.

Foto: Unsplash

The post Învățătoarea dintr-a patra appeared first on Mara Coman.