Printre primele lucruri pe care le-am citit azi dimineață a fost acest articol despre actrița Viorica Vodă, care a povestit, pe scena de la Gopo, că a fost hărțuită sexual – și despre replicile celorlalți colegi de pe scenă. Dintre toate, se remarcă declarația Marei Nicolescu, care bagatelizează declarația primeia spunând că „totul a fost minunat” și că ei nu i s-a întâmplat ceva asemănător.

Afirmația doamnei Nicolescu e un fel de „a făcut ea ceva” și e surprinzător pentru mine să aud asta din partea unei femei educate.

Inițial n-am vrut să scriu despre asta, că deja a curs destul de multă cerneală pe subiect, dar m-am enervat pe măsură ce am citit diverse opinii care încearcă să scuze replica Marei Nicolescu și să o acuze – voalat sau nu – pe Viorica Vodă.

– „Poate Mara Nicolescu a vrut să facă o glumă”, lucru pe care nici măcar nu știu să-l cataloghez.
Pe bune, putem face glume despre cineva care vorbește cu lacrimi în ochi despre hărțuirea sexuală?

– „De ce Viorica Vodă n-a spus nimic în ăștia 20 de ani?” – iată o întrebare mirobolantă care acuză și care e venită de la cineva care locuiește pe altă planetă.

Știți, noi chiar trăim în România, da, țara în care victima e de vină.
Țara în care victima „a făcut ceva”.

Țara în care judecătorii acuză fetițe de 10 ani că au avut o atitudine „seducătoare” sau „provocatoare” și-i lasă în libertate pe violatori.

E și țara în care părinții încă fac această barbarie: își mărită fetele cu bărbații violatori, pentru ca astfel să-și spele „rușinea”.
Deci nu vorbim doar despre trauma violului, ci și despre groaza cruntă de a locui în aceeași casă cu cel care te-a violat.

4 fucking ani în care mi se părea că nu e OK să vorbesc despre asta, că e prea intim, că spun prea mult. Am avut nevoie de 4 ani ca să pot să scriu cuvintele alea, deși nu a fost vorba de vreo traumă similară. Și, probabil nu întâmplător, e cel mai citit text al meu.

Revenind la hărțuirea sexuală și la „de ce acum”, e bine să ne amintim că generația mea a crescut lipsită de aceste discuții. Prima dată am auzit despre hărțuire sexuală într-un film și multă vreme s-a discutat despre acest subiect ca o curiozitate de genul americancele-alea-nebune-îi-dau-în-judecată-pe bărbații-care-le-fac-avansuri.

M-am gândit deseori că n-am vorbit niciodată cu ai mei despre cum ar trebui să mă port într-o astfel de situație, despre glumele cu tentă sexistă, despre avansurile deplasate sau despre palmele pe fund cu care mă trezeam pe stradă sau în autobuz.

Am vorbit, însă, despre cum să le evit: să nu mă îmbrac provocator, să nu merg noaptea pe stradă, să nu mă uit în ochii unui bărbat care vine spre mine.
Subliminal, mi s-a transmis că astea sunt cauzele care ar putea duce la diverse moduri de hărțuire sexuală.
Deci ar fi din vina mea.

Dacă aș fi fost victimă acum 20 de ani, când eram aproape de vârsta actriței Viorica Vodă, mi-ar fi fost foarte rușine să povestesc cuiva. Mi-ar fi fost teamă că voi fi judecată. Că oamenii nu mă vor crede, că vor fi convinși că „am făcut eu ceva”.

Ah, stai: societatea noastră exact asta face și acum.

A trecut timpul degeaba, în anumite domenii n-am evoluat deloc. De asta m-am înfuriat și am scris și eu: pentru că, deși s-au spus destule, se pare că sunt puțini cei care aud.

Pe același subiect, recomand și rândurile semnate de Diana Cosmin, Inoza și Simona Tache.

Foto principală: Raíssa Letícia / Unsplash 

The post Generația învățată să tacă appeared first on Mara Coman.