Nu mai știu câți ani aveam când am întrebat-o pe mama de ce în comunism nu aveam voie să vizităm alte țări. De ce nu ne puteam uita la filme – cu excepția clasicelor filme românești a căror acțiune avea loc pe șantierele patriei. De ce nu găseam literatură de calitate în librării. Răspunsul mamei a fost că toate astea – călătoriile, filmele, cărțile – însemnau cunoaștere. Educație. Învățare. Și, ca să supui un popor, era strategic să îi tai căile prin care ar putea învăța.

Oamenii nu-și doresc lucruri pe care nu le cunosc. Nu plâng și nu luptă pentru ceva ce nu știu că există sau că le trebuie.

Am întâlnit aceeași idee citind despre comunitățile închise, ultrareligioase, cu reguli extrem de stricte. Și am în minte două exemple, ambele cutremurătoare. Primul e din „Cel care mă aștepta”, de Parinoush Saniee, un roman (cenzurat în Iran) despre viața unei femei iraniene care e obligată de părinți să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l iubește. Sunt multe detalii absolut șocante și revoltătoare în carte, cu atât mai mult cu cât nu sunt exagerate sau cosmetizate – așa era viața femeilor care trăiau în Iran. Sigurul avantaj al eroinei din carte este că, deși trece prin niște întâmplări foarte grele, soțul ei îi permite să își continue studiile. Fără acordul lui, n-ar fi putut să învețe.

Celălat exemplu este „Învățare”, de Tara Westover, despre care mai mult ca sigur ai auzit. Sunt memoriile Tarei, crescută într-o familie de mormoni cărora le era interzis să meargă la școală. De altfel, nici la spital nu aveau voie; chiar și în situații grave, membrii familiei erau tratați cu diverse tincturi. Între moarte și spital, capul acestei familii ar fi ales oricând prima variantă. Acest bărbat făcea provizii de compot și de benzină, așteptând sfârșitul lumii și fiind convins că, în timp ce toți ceilalți vor pieri, el și familia lui vor rămâne în siguranță. La apocalipsă, vor sta liniștiți, acasă, și vor mânca compot.

Pare incredibil, nu-i așa? Însă mie mi se pare senzațional că un om care a crescut într-o astfel de familie și care nu a avut acces la alt model de viață și-a dat seama că e ceva în neregulă. Ba chiar a avut curajul și puterea să plece – și a fost renegată de părinți pentru asta. Tara a învățat singură, cum a putut, și a fost admisă la facultate. A descoperit că viața înseamnă mai mult decât o familie de la poalele muntelui Idaho, unde femeile sunt abuzate și unde orice se tratează cu tincturi. E fascinant că ea reușit să facă toate astea; și nu doar că a mers la școală, ci a fost o studentă extraordinară care și-a dat doctoratul în istorie.

Pe Tara au salvat-o cărțile; altfel, probabil că ar fi fost și astăzi în Idaho, făcând compot de piersici și încercând să se apere de abuzurile tatălui și fraților.

Am ales exemplele despre lipsa cărților de calitate din comunism și despre femeile care s-au luptat ca să poată învăța tocmai ca să subliniez cât de absurd sună așa ceva pentru noi, astăzi.

Cărțile și dreptul de a citi înseamnă, de fapt, libertate. Cărțile sunt calea spre cunoaștere și spre propriile alegeri; desigur, lipsa cunoașterii pregătește terenul pentru supunere, manipulare și pentru acceptarea a tot felul de teorii inventate sau auzite.

De altfel, nu demult am văzut în Social Media o ilustrație cu un individ îmbrăcat în costum de Superman care spune: My superpower is turning everything I don’t understand into a conspiracy theory.

Am râs când am văzut ilustrația asta, dar parcă n-a fost râsul meu. Mi-au ajuns la urechi zeci de teorii ale conspirației, mai ales în lunile astea de pandemie. Și n-am putut să nu mă întreb dacă mai multă cunoaștere – sau învățare, cum spune foarte bine Tara – nu ne-ar fi ajutat într-o mulțime de situații cheie.

N-am absolut nici o idee câți oameni citeau sau ce citeau în perioada comunistă. Însă cum nu se găsea mai nimic, nici cărțile nu erau la discreție. Mama, o mare pasionată de literatură SF, se delecta, o dată pe an, cu singura publicație de gen: un almanah. Și cumpăra orice carte de ficțiune găsea în librărie; bănuiesc că apăreau atât de puține, încât nu avea din ce să aleagă. Căderea comunismului a fost, pentru ea, un festival de shopping literar: pffa, cum a devorat seria „Dune”. Și cum veneau lunar pachetele de la „Prietenii Cărții”. Și ce fericire a mai fost când și-a comanda niște romane în franceză.

Mama făcea în așa fel încât să-i rămână bani pentru cărți noi și să se bucure, după atâția ani de restricții, de porția ei de libertate.

Dar lăsând la o parte amintirile și obiceiurile prietenilor noștri, studiile arată că noi, românii, nu suntem prea mari amatori de citit. Peste 18,5 milioane de români nu cumpără nici măcar o carte pe an. Și da, vestea asta e neașteptată pentru mine. Cum să nu îți dorești nici măcar o carte?

Studiul de mai sus mi-a amintit de furtuna de la începutul anului trecut, când oamenii au descoperit show-ul lui Marie Kondo. Am scris despre asta aici, așa că o să încerc doar să rezum: dacă sfaturile de simplificare a casei (și a vieții) erau acceptabile, tornada a pornit când Kondo ar fi declarat că principiul ei – de a păstra doar lucrurile care îți aduc bucurie – e aplicabil și la cărți. Am savurat câteva declarații ale unor oameni care s-au indignat destul de colorat în social media. Cum să vină femeia asta și să ne spună nouă să ne aruncăm / să ne dăm cărțile?!
Desigur, puteam să ne păstrăm cărțile liniștiți; s-a dovedit că Marie Kondo n-a intrat cu forța în casa nimănui și n-a pus nici o bibliotecă pe foc.
Acum, știu că niște voci stridente în social media nu au valoarea unui sondaj, dar mi s-a părut interesant să le aud, mai ales că aflasem că bugetul anual al românilor pentru cărți este de… – stați jos? – 3 euro. Asta înseamnă cam jumătate de carte pe an.

Eu n-am fost nevoită să evadez din vreo comunitate închisă și nici să lupt pentru dreptul meu de a merge la școală. Am vrut să evadez din viața mea, când îmi era greu; n-o fi fost chiar cea mai înțeleaptă alegere, dar cititul a reprezentat un refugiu bun. Cititul mă răpește un pic din prezent și mă duce într-o lume nouă; acolo, grijile mele n-au voie să intre.

Am citit cărți bune și cărți mai puțin bune; unele mi-au vindecat răni; altele m-au făcut să mă cunosc mai bine pe mine; au fost cărți pe care le-am ales când simțeam că doare și nu știam ce să fac cu durerea; povești de dragoste care păreau a fi despre mine; cărți despre temeri, despre risc și despre curaj; cărți cutremurătoare, pe care nu pot să le uit, și altele pline de magie; cărți care m-au ajutat să descopăr locuri despre care nu știam aproape nimic și cărți care m-au ajutat să mă descopăr. Să cresc. Aceasta este, în final, cea mai importantă putere a cărților: nu-ți dau voie să stai pe loc – te ridică.

Citește despre #PutereaCărții și la Cristina Stănciulescu, Noemi Meilman, Diana Cosmin și Ana Bîtu.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

The post #ACinceaPutere – Cum am ajuns să mă bucur că n-am superputeri appeared first on Mara Coman.

Scriu destul de rar despre cărți, tocmai pentru că sunt convinsă că, pe lângă clasicul – și subiectivul – „cărți bune, cărți proaste”, există acel moment în care ai citit acea poveste. Nu e mare filosofie aici: mă refer la momentele în care simți ceva similar cu vreun personaj sau te afli într-un loc asemănător. La mine funcționează deseori; de exemplu, o carte slăbuță, pe care n-am putut s-o citesc când am cumpărat-o, mi-a făcut foarte bine la niște ani distanță, când eram într-un context apropiat de cel al autoarei.

Dar de ajuns cu explicațiile și justificările. La începutul anului am pus mâna pe „O viață măruntă” (Hanya Yanagihara). Îmi spuseseră niște oameni apropiați că trebuie să fiu într-o pasă foarte bună ca s-o pot citi, că altfel o să mă facă zob. Ce poate fi așa de trist și de tragic, mi-am zis, și m-am apucat de citit.

Recunosc că nu m-a cucerit imediat. Am citit prima parte destul de greu. E vorba despre patru prieteni care trăiesc în New York – într-un New York greu, dacă nu chiar imposibil plasat în timp, pentru că n-avem referiri care să ne ajute în sensul ăsta. M-am pierdut un pic printre poveștile celor patru, în special în serile în care eram obosită.

Și-apoi, de la un punct încolo, povestea se axează mai mult pe viața unuia dintre cei patru. Nu știu exact care a fost momentul în care m-a prins, în care abia așteptam să văd ce urmează, să descopăr și parcă nu-mi venea să las cartea din mână. Dar o lăsam: sunt pasaje care dor atât de tare, încât trebuia să mă opresc din citit. E incredibil cât de bine reușește autorul să descrie suferința – senzația e aproape fizică.

„O viață măruntă” e despre durere, dar și despre prietenie și dragoste, o dragoste sinceră și absolută, cum numai în ficțiune există; e despre renunțarea la tine pentru celălalt; despre traumă și abuz; despre convingeri atât de bine înrădăcinate care te fac să acționezi într-o anumită direcție și să influențezi, prin acțiunile tale, cursul lucrurilor.

Mi-a plăcut și m-a intrigat, așa că am căutat câte ceva despre autoare. După care mi-a plăcut și mai tare.

Am aflat că Yanagihara e jurnalist și că ăsta e al doilea ei roman. Pe primul l-a scris în 12 ani; la „O viață măruntă” a lucrat doar 18 luni. Pe mine m-a fascinat să citesc lucrul ăsta – cartea despre care vorbesc e complexă, are o mulțime de detalii, intră în viețile multor personaje, creează suspans. Aș fi zis că e genul de roman la care a lucrat ani întregi.

Am mai găsit diverse amănunte care au de-a face cu cartea: că a conturat personajele inspirându-se dintr-o colecție de fotografii salvate de-a lungul timpului; că a stat destul de mult singură în moteluri, așeptând-o pe mama ei; că a negociat cu editorul cărții, care sugera că, pe alocuri, e prea multă violență – și că n-a cedat. Că a întreaga poveste e o exagerare: a dragostei, a prieteniei, a violenței, a durerii.

„O viață măruntă” e pe lista mea foarte scurtă de favorite; au trecut niște luni bune de când am terminat-o să încă mă gândesc la ea.

The post Cartea care nu-mi iese din minte appeared first on Mara Coman.