Pentru c-am vrut să facem o pauză de la articolele „grele”, pe teme serioase și care dor, în ședința editorială cu colegele din #ACinceaPutere s-a votat să scriem despre întâmplări stranii, coincidențe, semne. Un strop de Halloween dacă se poate.

Moment în care eu m-am blocat, pentru că nu-mi aminteam să fi trăit așa ceva sau, în nici un caz, ceva demn de povestit.

Trebuie să știți despre mine că nu sunt un om superstițios și mama (care a fost profesoară de matematică și de fizică) m-a învățat că există o explicație științifică pentru orice.

Când mi-a spus o colegă că „îmi va merge rău” din cauza unei pisici negre, mama a ținut să-mi demonstreze că biata mâță n-avea nici o legătură: era doar un animal care a traversat strada. La fel și cu întorsul din drum – mama a râs și mi-a zis: „Hai să ne întoarcem, o să vezi că nu se va întâmpla nimic.” Și nu s-a întâmplat.

Mă întorc și azi liniștită dacă mi-am uitat ceva acasă, îmi pun geanta pe jos (sau, dacă nu o pun, mă gândesc doar să nu stric geanta!) și… voiam să mai dau un exemplu, dar mi-am dat seama că nici măcar nu știu prea multe superstiții.

Probabil că ăsta e motivul pentru care n-am căutat semne în tot ce am trăit, n-am avut premoniții, n-am interpretat vise și n-am căutat magie în coincidențe.

… gândindu-mă dacă eu chiar n-am trăit nimic inexplicabil, mi-am amintit de ceva. Eram într-o relație toxică, urma să-i pun capăt și navigam acele zile deloc plăcute, cu diverse discuții și tensiune de tăiat cu cuțitul.

Într-o noapte am visat că aveam o greutate foarte mare pe piept, atât de mare că abia respiram.

Cred că am visat: asta e straniu, că nu sunt sigură.

Țin minte că am deschis ochii și nu era nimeni în cameră, nu mă apăsa nimeni pe piept, mi-am reglat ritmul respirației și am adormit la loc, convinsă că a fost un coșmar.

Dar senzația s-a repetat. Puteam să jur că nu visez, simțeam fizic acea greutate, de parcă un om în toată firea ar fi stat întins pe mine, ca să mă sufoce. Mă chinuiam să respir.
Toată noaptea am ținut-o așa: când deschideam ochii dispărea apăsarea și respiram normal; când îi închideam, o luam de la capăt cu presiunea.

În noaptea următoare am adormit fără să mă gândesc la incident, dar m-am trezit din nou cu o senzație stranie, de parcă cineva îmi trăgea pătura de pe mine, iar eu mă chinuiam s-o trag înapoi și să mă învelesc cu ea.

Dintr-o dată, pătura aceea devenise grea, practic mă luptam să trag de ea, iar cineva mă dezvelea încontinuu. Ca și în noaptea precedentă, totul revenea la normal când deschideam ochii. Iar când îi închideam, eram din nou în acest vis care nu mi-a dat pace până în zori.

Cred totuși că e o legătură cu greutatea pe care o simțeam în relația respectivă. Mă sufoca, nu mă lăsa să mă odihnesc.

Iar mintea mea a împletit toate astea cu visul – poate aveam nevoie de o senzație fizică pentru a înțelege mai clar prin ce trec.

De altfel, acea senzație fizică (pe care mi-o amintesc și acum) mă făcea să cred că totul e real. Simțeam că e cineva în cameră, îi simțeam greutatea și mă luptam să-i trag pătura din mâini, dar când deschideam ochii vedeam că nu e nimeni.

Mi-a fost și puțin teamă, recunosc.

Voi ați trecut vreodată prin ceva similar? Sau ați avut vreo experiență neobișnuită, pe care nu v-o puteți explica?

Foto principală: Vino Li / Unsplash

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post O întâmplare ciudată appeared first on Mara Coman.

Recunosc că întrebarea ei m-a surprins. Plângea pentru că era dezamăgită și furioasă, iar Ioana mea e un copil extrovertit: cere când își dorește ceva, spune când e supărată și de ce, plânge când îi vine să plângă. Însă de data asta nu-mi cerea doar o soluție care să-i alunge lacrimile, ci și tristețea.
Din păcate, n-am astfel de puteri. Am luat-o în brațe și i-am spus să plângă cât are nevoie, că nu-i nimic rău în asta. Ba chiar ajută.

–

Întâmplarea asta m-a dus cu ani în urmă, în copilăria mea, când plânsul era considerat un moft, o dovadă de slăbiciune sau o prostie. Îmi dădeau lacrimile, ca și acum, când mi se făcea o nedreptate sau când eram furioasă. Însă încercam să mă ascund, să nu mă vadă nimeni, și să-mi opresc lacrimile cât mai repede. Nu găseam înțelegere nici la ai mei; tata, cel puțin, se enerva de fiecare dată când mă vedea plângând, pentru că el nu voia să aibă o fiică slabă. Trebuia să devin o femeie puternică – iar femeile puternice nu plâng.

Nici nu mai știu câți ani au trecut până când am înțeles că puterea nu e sinonimă cu lipsa lacrimilor și că momentele de slăbiciune sunt firești. Adult fiind, am constatat că plâng rar, iar asta nu mă ajută să trec mai ușor peste situațiile neplăcute, ci din contră. Așa că mi-am promis că o să le dau voie fetelor mele să plângă și că n-o să le fac capul calendar cu tot felul de idei preconcepute pe tema asta.

–

Când Ioana s-a liniștit, am vorbit cu amândouă despre lacrimi, despre de ce plânsul e bun și cum ne ajută să ne descărcăm emoțiile. Let it go, ca în refrenul pe care micuțele mele îl știu atât de bine din Frozen. Am mai vorbit și despre nerăbdare, bucurie, vinovăție, rușine, mândrie. Mi-a fost greu să le explic pe înțelesul lor ce e cu emoțiile astea (despre care n-a vorbit nimeni cu mine), dar am încercat să le spun de unde vin și ce facem cu ele.
M-au ajutat exemplele din povești și din filmele care le plac lor. Și mi-am dat seama că nu vorbesc în van când am găsit, printre desenele lor, un portret cu o față tristă, una veselă, una furioasă.

Discuțiile noastre nu-și au baza într-o cunoaștere aprofundată sau din vreun studiu pe care să-l citez aici. E doar o lipsă pe care am simțit-o eu, ca adult. N-am vorbit despre emoții în copilăria mea – și bănuiesc că mulți din generația mea sunt în aceeași situație. Am simțit lipsa unor astfel de discuții când am ascultat un podcast care definea vinovăția, rușinea, umilința. Am oprit puțin înregistrarea și mi-am dat seama că nu mă gândisem niciodată la diferența dintre ele. Ba chiar, deseori nici n-aș fi putut spune ce simt; m-aș fi rezumat la “am o stare proastă”.

Trebuie să ne înțelegem emoțiile, să știm ce simțim, ca să nu fim copleșiți de ele. Și acum avem acces la o mulțime de resurse pentru a-i învăța și pe cei mici să facă asta. Trebuie doar să avem răbdare și să ne folosim de momentele plăcute pentru a face asta. Se apropie Halloween-ul? Atunci e o idee să cioplim împreună dovleci și să nu-i facem pe toți să arate înfricoșător. Ce ziceți de un dovleac vesel, unul trist, unul furios? E un prilej bun despre a povesti cum e să te simți și tu așa și de ce nu e nimic rău nici în bucurie, nici în supărare.

Noi am cioplit dovleci în ultimii trei ani și am avut nevoie de inspirație. Am căutat fotografii pe internet, altfel i-am fi greșit. Ideea e să îi lași pe copii să deseneze un contur. În funcție de cât sunt de mici sau de mari, tu decizi dacă le dai voie să decupeze cu cuțitul sau cutter-ul. Cum fetele mele nu sunt cele mai îndemânatice, de decupat m-am ocupat eu. Am mai și greșit pe alocuri. Dovleacul nostru de anul ăsta e o combinație între veselie și fericire, deși i-ar mai fi trebuit niște dinți.

Trebuie să recunosc însă că am avut ajutor de la Kinder, care a lansat nu doar o colecție specială de dulciuri pentru Halloween, ci și niște tutoriale scurte și simple care ajută la cioplit dovleci ce transmit tot felul de emoții. Au și nume foarte simpatice: Fericel, Mâhnici, Speriețel, Supărățel, Mândrici, Surprizel. Însă, pe lângă partea asta distractivă, există și câteva informații despre emoțiile respective. M-am bucurat să văd că sunt scurte și la obiect, formulate pe înțelesul tuturor, și că vin din partea unui specialist – Otilia Mantelers, care este psiholog și specialist în parenting. Sunt câteva paragrafe care m-au ajutat să vorbesc mai ușor cu Ioana și Maria despre ce simțim.

Pe lângă toate surprizele de mai sus, Kinder vine și cu un concurs cu premii pentru cei mici. Sculptează un dovlecel și postează-l pe pagina ta de Instagram (profilul trebuie sa fie public), împreună cu #HalloweenKinder și dă tag paginii @kinder.romania.

La sfârșitul campaniei poți câștiga, prin tragere la sorți, unul din cele 50 de carduri cadou cu care poți cumpăra jocuri și jucării.

Ce zici? Umplem Instagram-ul de dovlecei cu emoții?

***Un text despre emoții și despre cum le povestim copiilor despre ele, scris la invitația Kinder Bueno.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Ce să fac să nu mai plâng? appeared first on Mara Coman.