Așa că am așteptat să treacă nebunia și, la peste șase luni de la lansare, mi-am comandat-o online. Nu eram foarte convinsă: mă așteptam să nu-mi placă cum e scrisă și să o citesc greu (dar n-a fost cazul) și să nu găsesc, în ea, mult mai mult decât pasajele care au tot circulat pe Internet. Totuși, am comandat-o tocmai pentru că voiam să aflu ce se ascunde în spatele succesului Mariei, dar și în spatele porților închise (chiar și pentru majoritatea jurnaliștilor) de la Deva.

Sunt multe lucruri care nu mi-au ieșit din minte, deși am citit povestea Mariei Olaru, ci la începutul anului. E vorba de violența fizică și, mai ales, psihică, despre care citisem, de altfel, în ziare. E vorba de cuvinte care dor mai tare decât loviturile. Și despre un copil – și apoi un adolescent – care încearcă să le găsească scuze celor care loveau: oare, altfel, ar mai fi reușit să facă performanță?

Confesiunea Mariei doare. Și, citind, m-am revoltat amintindu-mi de toți cei care au afirmat că Maria minte. Pentru că în rândurile din carte se simte suferința și nu, asta nu poate fi inventată.

Am citit despre foame. Veți spune că gimnastele trebuie să aibă un regim strict, nu-i așa? De acord. Însă având în vedere că mâncau puțin, atunci este o cruzime ca antrenorii să mănânce mici pe marginea drumului în timp ce tot lotul de gimnaste îi privește din autocar.
M-a izbit cumva că, de la un cap la atul, Maria vorbește despre foame și despre obsesia greutății, pentru că nu avea voie să se îngrașe – de altfel, nici nu avea cu ce.

Nu pot să uit momentul în care un băiat a venit la Deva să-i aducă Mariei un trandafir. Iar ea nu a avut curaj să-l primească în camera ei, așa ceva era strict interzis. Colegele l-au primit în camera alăturată, iar de acolo, băiatul i-a întins Mariei trandafirul, pe geam. Cumva, au aflat antrenorii și i-au bătut fereastra în cuie.

M-am revoltat când am citit despre cum antrenorii lotului național nu-i permiteau Mariei să se antreneze. Despre cum îi refuzau dreptul la antrenament – și, în felul ăsta, știau că pot pierde o medalie. Despre cum, exact înainte de o competiție importantă, au anuntaț-o pe gimnastă că mama ei a băut prea mult și că n-a fost în stare să vorbească în direct, la TV. Nici o surpriză: în acel concurs, Maria a pierdut.

Acestea sunt doar câteva detalii frapante, dar cartea e plină de întâmplări strigătoare la cer.

––

Povestea pe care am citit-o m-a urmărit multă vreme. Sunt atât de multe lucruri nedrepte, încât mă mir că le-a putut ține atât de mult timp departe de ochii publicului. Apoi, nu-mi iese din minte ușurința cu care foarte mulți au judecat-o pe Maria pentru această confesiune. Însă e o confesiune care trebuia făcută: mai întâi, pentru ea însăși. Pentru că scrisul e terapeutic și te ajută să-ți pui ordine în gânduri. Te ajută să înțelegi prin ce ai trecut și de ce ai acționat într-un anumit fel. Și, apoi, pentru toți ceilalți, cei care nici nu bănuiesc ce se ascunde în spatele succesului. Pentru toți cei care-și imaginează că o carieră se construiește cu noroc și care, eventual, îi și invidiază pe puținii care reușesc. Cât despre acuzațiile care au venit imediat – că sunt minciuni, că sunt invenții – aproape că nici nu vreau să discut. Sunt în cartea asta lucruri pe care nu ți le poți imagina. Să bați ferestrele în cuie…

Cred că pentru fiecare dintre noi există lucruri nespuse. Întâmplări și amintiri care dor. Și mai cred că nu scapi de durere decât atunci când le spui cu voce tare. Poate de aceea, după ce am citit cartea asta, am ascultat de multe ori, pe repeat, piesa de mai jos. Mi se pare că are legătură cu curajul pe care l-a avut Maria: de a spune lucrurilor pe nume.

The post Ce n-am putut să uit din cartea gimnastei Maria Olaru appeared first on Mara Coman.