La conferința de presă organizată pentru lansarea Griselda (care e pe Netflix din 25 ianuarie), Sofía Vergara strălucește.

Stă alături de Eric Newman (creator & producator executiv) și Andrés Baiz (regizor) – cei care au făcut Narcos – , dar îi eclipsează. Nu doar pentru că e femeie, nu doar pentru că e foarte senzuală, nu doar pentru că ea e cea care interpretează personajul principal.

Pentru Sofía – pe care cei mai mulți dintre noi o știu din Modern Family -, Griselda e un mod de a arăta lumii că poate juca și într-o dramă, nu doar în seriale de comedie. E o miză mare, importantă.

Poate de aceea implicarea ei nu se reduce doar la rolul Griseldei; Sofía e și producător executiv al acestei povești despre care a aflat cu 10 ani în urmă și care nu i-a putut ieși din minte:

Eram în avion când am citit într-o revistă despre o femeie din Columbia de care, deși crescusem în această țară în anii ’70 și ’80, nu auzisem niciodată, la fel cum nu auziseră nici majoritatea cunoscuților mei.

Primul meu gând a fost că este vorba despre un personaj foarte interesant. Pentru mine, ca latino-americană, și pentru persoane ca mine nu există multe proiecte care să se potrivească atât de bine. Nu e ușor să găsești astfel de roluri. Pentru că era vorba despre o femeie puternică din Columbia, m-am gândit că aș putea interpreta acest rol. A fost nevoie de foarte mulți ani și, în plus, pentru o vreme, Griselda a fost încă în viață, lucru care m-a frământat, pentru că nu voiam să spun această poveste în timp ce încă mai trăia.

O traficantă de droguri care – după ce-și ucide soțul abuzator – fuge din Columbia la Miami împreună cu cei trei copii ai ei. Are în geantă un kilogram de cocaină și nimic altceva.

În primă fază e ușor să empatizezi cu ea. E o mamă singură care fuge în lume și care face orice pentru copiii ei. Însă, pe parcurs – și odată cu ascensiunea ei în lumea drogurilor -, Griselda devine violentă, crudă, face aproape orice pentru a reuși. Vergara o descrie cel mai bine:

E o femeie săracă și needucată din Columbia care a reușit să creeze un adevărat imperiu de miliarde de dolari într-o industrie dominată de bărbați și într-o altă țară decât patria ei, totul cu ajutorul unor metode crude, dar ingenioase, gândite de ea însăși.

Adevărul este că, deși a reușit să dărâme bariere, Griselda nu este o eroină și nu trebuie idolatrizată. Așadar, proiectul mi-a plăcut și pentru că am avut ocazia să descopăr povestea originilor Griseldei, adică să aflu cum se naște un monstru.

 

Am avut ocazia să văd mini-seria înainte de lansare și, în primă fază, am empatizat cu personajul principal. O mamă care fuge din Columbia la Miami pentru a-și salva copiii și care face eforturi inimaginabile, care se pune în pericol doar pentru a avea grijă de ei.

Doar că, pe măsură ce devinde din ce în ce mai puternică și mai cunoscută în rândul traficanților de droguri, Griselda se transformă într-un antierou.

În paralel se derulează, mai timid și cu mai puțin sclipici, povestea lui June. Și ea e mamă singură, și ea încearcă să se descurce într-o lume dominată de bărbați și se trezește în mijlocul unor cazuri cu droguri – doar că June e de cealaltă parte a baricadei: lucrează la poliția din Miami unde nu e aproape niciodată ascultată, chiar dacă are ceva pertinent de spus. Mi-a plăcut această paralelă subtilă dintre cele două vieți.

Și da, cele șase episoade m-au prins, în ciuda faptului că nu sunt neapărat fană a acestui gen de seriale (de exemplu, n-am văzut Narcos și nici nu sunt curioasă :)). Griselda e bine făcut, e alert și mi-a stârnit curiozitatea din primele minute.

Am avut șansa să urmăresc live conferința de presă și, așa cum vă spuneam, Vergara a avut o apariție tare simpatică. A povestit despre serial, despre ea, despre implicarea ei – care e una importantă având în vedere că nu doar a jucat rolul principal, ci a fost și producător executiv al mini-seriei.

Vă las cu câteva declarații de-ale ei.

• Despre ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut la Griselda:

Mi-a fost ușor să o înțeleg ca femeie, ca mamă, ca prietenă, ca emigrantă – pentru că și eu vin din Columbia. Și eu vreau să am banii mei, nu am neapărat nevoie de un bărbat. OK, nu mă înțelegeți greșit: vreau un bărbat, dar nu am nevoie de unul. Ce n-am înțeles însă e cum a ajuns Griselda să-i rănească pe alții. A început cu intenții bune, dar a ajuns mult prea departe.

• Despre a ști să te oprești la timp:

M-a interesat mereu modul în care puterea unor oameni se tranformă în slăbiciune. Griselda a trăit o dramă. Și-a crescut copiii și a făcut tot posibilul să-i protejeze în prostituție, în mijlocul crimelor, al afacerilor cu droguri. Însă a existat un moment în care ar fi putut să înceteze, ar fi putut să-și încheie drama, dar nu a acceptat. Nu s-a putut conforma. Și, de la un anumit punct, a mers prea departe.

• Despre identificarea cu o femeie columbiană:

Și eu am crescut în Columbia, acesta e doar unul din motivele pentru care mi-am dorit acest rol. Și majoritatea actorilor sunt columbieni, mi-am dorit asta.
Știu cum sunt femeile columbiene: iubitoare, calde, puternice. Ne vedem de viață zâmbind, suntem optimiste, ne gândim la viitor. Nu suntem niște victime. Și nu toate femeile din Columbia sunt criminale!

Dar, revenind la scenariu, eu îmi amintesc de perioada cartelurilor, ca să nu mai zic că fratele meu a avut probleme cu drogurile. Totuși, nu am înțeles cum o femeie columbiană ar putea face ce a făcut Griselda. M-a surprins mai ales faptul că ea a început greu, fără să aibă nici un fel de educație. Însă era ceva în ea. Dacă ar fi vrut să fie președintele Columbiei, ar fi reușit.

• Despre ce are în comun cu Griselda:

Aș ucide pentru fiul meu. Dacă ar fi în pericol, nu m-aș gândi de două ori.
Poate l-aș ucide și pe fostul meu soț! (n.red.: râde). Ce altceva? Îmi plac banii și, la fel ca Griselda, muncesc mult pentru ei. Adică nu vreau să mă mărit pentru bani. Deși…

• Despre transformările prin care a trecut pentru filmări:

Nu am avut idee ce mă aștepta pentru că nu am mai jucat un astfel de rol. Însă știam că trebuie să o fac pe Sofía să dispară. Nu voiam să arăt exact ca Griselda, mai ales că nu aveam la dispoziție opt ore pe zi doar pentru machiaj. Dar am făcut o mulțime de teste, am probat diverse modele de nas, diverse sprâncene. Trebuia să arăt uman și să pot juca. Pentru că aveam dinți falși, nas fals, mult plastic pe față…

Am purtat chiar și un sutien care să-mi micșoreze sânii. După filmări, când m-am dus la un consult, doctorul mi-a zis că sunt nebună! Din cauză că am stat mereu aplecată, cocoșată, m-am ales cu niște probleme și acum trebuie să fac fizioterapie.

• Despre prizat a răspuns cu o întrebare către Andrés Baiz, regizorul mini-seriei:

Ha, îți amintești c-a trebuit să mă înveți să prizez?

The post Griselda, femeia de care îi era teamă chiar și lui Escobar appeared first on Mara Coman.

Spun asta pentru că, deși are un titlu menit să te facă să te gândești la lucruri serioase și violente, este vorba despre un serial numai bun de văzut într-o seară în care vrei să te relaxezi: e o comedie cu pirați. Și pentru că un astfel de serial implică multă muncă de producție și costume specifice unei ere, am avut șansa de a discuta cu Gypsy Taylor, un designer de costume premiat, care s-a ocupat de sezonul 2.

Ne-am „întâlnit” pe zoom, într-o după-amiază, și am avut bucuria de a sta la povești cu o femeie simpatică, amuzantă, care râde mult și care își iubește la nebunie meseria.

Aș vrea să-mi spui mai întâi despre decizia de a te alătura acestui serial – știu că ai lucrat la sezonul doi.   

Gypsy Taylor: Într-adevăr. Așadar, la primul sezon a lucrat o costumieră foarte talentată pe care o respect foarte mult. O tipă foarte, foarte isteață. Ea a pus bazele unui prim sezon incredibil, așa că a trebuit să preiau ștafeta și să mă asigur că fac și eu o treabă bună. Am preluat mult din primul sezon la început, iar apoi ne-am dus într-o zonă nouă.

Văzusem “Our Flag Means Death” ( n.red.: „Steagul nostru înseamnă moarte”) înainte să mi se propună să fac parte din echipă. Eram mare fan, țin minte că mi-am zis: “Dumnezeule, este fantastic!”. M-a făcut să râd și să plâng, iar distribuția este atât de bine aleasă!

Deci, când mi s-a oferit job-ul, am fost foarte entuziasmată. Cred că am fost aleasă pentru că-i spusesem lui David Jenkins, showrunner-ul serialului: “Visul meu cel mare e să creez costume pe care oamenii le vor purta de Halloween în acel an”. Și el a zis: “OK, ești angajată.”

A fost sau nu o provocare pentru tine?

Da, o provocare imensă, pentru că este destul de intimidant să lucrezi pentru un serial care are deja puse toate bazele. Mă gândeam: “Oh, Doamne, pot să fac asta?” Ei bine, s-a dovedit că pot.

Dar tu ai câștigat deja niște premii pentru costumele create pentru diverse filme și seriale.

E și asta adevărat. (râde).

Ești foarte bună în meseria ta.

N-o să te contrazic. Dar sunt genul de om care se întreabă mereu: “Oare fac lucrurile destul de bine?” Și-apoi îmi dau seama că fac parte dintr-o echipă minunată, cu care colaborez perfect, că am lângă mine alți artiști și-mi spun: “Desigur că sunt în stare să fac asta. Ce-o fi fost în mintea mea?!”

Bănuiesc că începi lucrul pentru fiecare proiect cu documentarea.

Absolut. Eu și echipa mea începem întotdeauna cu scenariul pentru că el ne indică ce urmează să facem. Când am scenariul, îl destructurez, să înțeleg care este povestea. Și apoi mă documentez.

În acest caz am început cu muzica. M-am inspirat de la trupe rock and roll și punk, din toate aceste estetici. Și apoi, pentru că e vorba despre costume de epocă, este atât de frumos să studiezi ca fiecare detaliu să fie corect!

Am luat ca referință costumele din secolul al XVIII-lea și am adăugat detalii rock and roll ca să obținem ceva incitant, original și unic. A fost chiar distractiv, pentru că ideile erau de genul: “Oh, putem decolora asta, putem rupe ailaltă”. Și, știi, am pus insigne și broșe peste tot.

A fost plăcut pentru că nu trebuia să replicăm cu exactitate costumele unei epoci: din fericire, producătorii serialului mi-au permis să fiu creativă.

Cine a venit cu ideea de a adăuga acest rock and roll vibe?

Propunerea a venit de la David Jenkins care e un mare fan al muzicii și are un gust foarte bun în muzică, așa cum poți observa din sezonul unu. Dar e și un stil pe care-l port în fiecare zi, îmi place unicitatea lui, plus că îl întâlnești și la brandurile de lux, și la oameni simpli.

Ador această estetică. I-am spus David Jenkins că, de exemplu, unele influențe punk nu sunt conforme cu epoca. Dar el a fost foarte deschis să punem în practică aceste idei.

La fel și cu decolorarea hainelor, cu “murdărirea” lor. A fost de acord pentru că dorea să creeze ceva unic, iar asta mi-a permis să fiu mai creativă.

Și ți-a plăcut, îmi dau seama din felul în care vorbești despre asta.

Nici nu știi cât de mult!

Ai spus ceva despre murdărirea hainelor. Adevărul e că am văzut multe piese în serial care par murdare.

Știi ce? Asta e o adevărată artă, mai ales că trebuie să creăm mai multe exemplare ale fiecărei piese. De aceea nu știu niciodată numărul de costume pentru că un personaj ar putea avea zece tricouri care trebuie să fie exact la fel, să arate la fel de uzate. Avem o întreagă echipă.

De exemplu, dacă cineva, un pirat, purta un tricou într-un în bar, am cumpărat toate tricourile noi de aceeași mărime. Apoi le-am trimis la departamentul de finisare artistică – un departament care, pentru acest serial, era foarte mare. Aveam cam zece oameni, artiști foarte talentați, pictori… Și ei au ars, rupt, șlefuit sau vopsit acele tricouri.

Au folosit diverse tehnici, inclusiv una care dă un aspect de sare – mă refer la felul în care arată hainele dacă ai stat prea mult în apa sărată a mării. Deci un întreg departament a creat aceste urme de sare, de mucegai și alge marine. Și de sânge, că doar avem de-a face cu pirați!

În film vezi doar un tricou murdar care pare că tocmai a fost luat de pe jos, dar el ascunde toată această muncă, un proces complex care-l face să arate atât de murdar. Și de real.

De fapt, sunt niște opere de artă.

Exact! Și aproape fiecare costum din serial a trecut prin procesul de finisare artistică. A a fost atât de amuzant să urmăresc acest departament! Ei lucrează în special afară, în aer liber, pentru că folosesc multe chimicale. Practic, iau aceste costume frumoase și le distrug! Doar că în cel mai frumos mod.

Spuneai că doar în acest departament au lucrat 10 oameni. Cât de mare a fost echipa ta?

Numărul variază în funcție de ce avem de făcut într-o perioadă sau în alta. De exemplu, când lucram la costumele pentru armată, aveam vreo 70 de oameni.

Practic, aveai și tu o armată!

Exact așa. O armată. Pe care eu am condus-o și nici măcar nu mi-am dat seama de asta.

Am avut un departament care lucra în piele, un material greu de manevrat. Ei au făcut fiecare curea, vestele și pantalonii din piele, Aveam nevoie de un anumit gen de cataramă, de anumite bijuterii. Multe au fost imprimate 3D.

Apoi, am lucrat cu o echipă de croitori incredibili care au creat toate modelele pentru hainele pe care le făceam de la zero. Am avut oameni care s-au ocupat de cumpărarea materialelor și accesoriilor. Am lucrat cu mulți oameni mai ales pentru că intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție a fost scurt.

Cât de scurt?

Câteva luni pentru tot sezonul doi. Și imaginează-ți că departamentul artistic a construit o navă de la zero.

Care a fost partea dificilă?

Dificultatea a ținut de dimensiunea proiectului. De exemplu, avem două armate, cu foarte multe persoane. E foarte greu să creezi o armată de la zero. Uite, pentru paltoanele armatei engleze am avut nevoie de multă lână bleumarin: sute și sute și sute de metri!

Nu era destulă lână în Noua Zeelandă! Ciudat: este o țară plină de oi, dar exportă toată lâna în străinătate. Așa că am trebuit să mergem la Londra, cred că și la Madrid, am adus puțină lână dintr-un loc, puțină din altul.

Cu șnururile și nasturii, altă poveste! Am avut nasturi din Los Angeles și din Europa, ca și cum întreaga lume ne trimitea elementele astfel încât să putem crea uniformele soldaților. Dar mi-a și plăcut.

Mi se pare ceva fascinant. Mi-ar plăcea să fac research pentru nasturi.

Te înțeleg. Vezi ce norocoși suntem?
Și slavă Domnului că am ieșit din perioada Covid, pentru că în pandemie am lucrat la câteva filme pentru care era imposibil să ni se livreze ceva. Lucram la The Wheel of Time în Praga. Și Praga este în centrul Europei! Te gândești că va fi ușor. Dar nu puteam primi nimic din Italia sau Germania. Nimic! Iar Noua Zeelandă este foarte departe și este, știi, practic o insulă în mijlocul oceanului. Așa că pentru a aduce materiale de acolo, trebuia să luăm în calcul cât timp va dura.

De multe ori, livrările întârziau și eram foarte stresați, gândindu-ne: “E clar, nu vom primi acei nasturi. Ce vom face? Avem nevoie de alternative, oare să-i imprimăm 3D?”

Trebuia să am mereu un plan B și un plan C ca să fiu sigură că voi avea totul pregătit la timp.

Pentru mine, aceasta este provocarea. Nu este cum voi face, ci cum voi face un lucru într-un anumit interval de timp, astfel încât să nu întârzie premiera.

Mă voi întoarce puțin la discuția despre lână pentru că sunt curioasă de ce ați folosit neapărat lână și nu un material înlocuitor. Spectatorii văd oare această diferență? Se uită la un serial, nu cred că-și pot da seama dacă stofa din care sunt confecționate costumele soldaților e stofă de lână sau nu.

Ai perfectă dreptate. N-ar ști nimeni asta. Dar am ținut ca uniformele celor din armată să fie corecte din punct de vedere istoric. Avem în serial acești pirați punk și rock and roll, dar nu trebuie să uităm că spunem o poveste din secolul al XVIII-lea.

De aceea am luat decizia ca uniformele să reflecte acea perioadă, să aibă exact acel croi. Paltoanele și pantalonii sunt croiți exact ca în secolul al XVIII-lea. La fel și vestele. Iar în acei ani uniformele erau create din lână pentru că e un material rezistent, călduros și, în același timp, lasă pielea să respire. Ca să nu mai zic că pică foarte frumos.
Practic, am vrut să păstrez referința istorică.

Poți să trișezi din loc în loc, de exemplu n-am folosit piele naturală peste tot. Dar nu în cazul armatei engleze. Fiecare soldat, fiecare ofițer poartă uniforme corecte din punct de vedere istoric. De aceea am ales să le facem din lână.

Ce se întâmplă cu aceste costume după ce se termină filmările?

Ah, nu-i așa că e trist? De obicei sunt puse în cutii și ajung într-un depozit.
În cazurile norocoase sunt expuse într-un muzeu de costume sau în diverse expoziții organizate pentru fani. Ador când se întâmplă asta. Tocmai am fost la Muzeul Academiei de Film din Los Angeles unde am văzut costume din Black Panther. Erau expuse chiar și costume precum cele pe care le-a purtat Marilyn Monroe în anii ’50.

De obicei, producătorii și creatorii serialelor păstrează totul. Așa că există costume pe care le-am creat peste tot în lume, în depozite. Este foarte trist, dar nu neapărat pentru mine, pentru că au fost capturate pe peliculă. Acele costume și-au spus povestea într-un film pe care oamenii pot să-l vadă.

Câți oameni ai îmbrăcat pentru sezonul 2 din Our Flag Means Death?

Oh, sute. Mii. Atât de mulți! Aș vrea și eu să le știu numărul. Probabil, o mie sau mai mulți. Sunt multe costume și multe personaje, deoarece întotdeauna aveam mulți figuranți.

De exemplu, în Republica Piraților, am umplut un oraș. S-ar putea să nu observi pe ecran, dar noi am umplut fiecare culoar și fiecare balcon cu oameni pentru că trebuia să pară sat aglomerat.

Ultima mea întrebare este legată de pirați. Cine e favoritul tău din serial sau din orice altă producție cu pirați?

Piratul meu favorit… Uite, eu nu știam mai nimic despre Captain Zheng, care a fost o femeie pirat. Am admirat-o când am aflat despre această lady boss că a fost atât de puternică și de deșteaptă. Absolut fascinantă. Cred că ea e piratul meu favorit.

Foto: HBO Max. 

The post Gypsy Taylor, creatoarea costumelor din „Our Flag Means Death” appeared first on Mara Coman.

Nu plănuisem să mă duc singură la film, nici să mă extrag din sânul cald al familiei, însă voiam să văd Alcarràs. Am tot fost plecați de-acasă, ne-am întors abia weekend-ul trecut și uite-așa mi-am dat seama că a început o nouă săptămână și eu tot n-am ajuns la cinema. Și că, dacă mai aștept mult, iar n-o să mai ruleze filmul și-o să-mi pară rău.

Așa că m-am hotărât să nu mai amân. Am profitat de faptul că mi-am terminat treaba puțin mai repede și l-am întrebat pe cel cu care-mi împart existența în ultima perioadă dacă merge cu mine la film. Omul era prăbușit într-un fotoliu, după patru ore de mers pe jos (fiecare cu pasiunile lui), mi-a zis că nu e în stare să facă nici un pas. Am mai sunat o prietenă, dar nu era în București, și gata, m-am dus să mă îmbrac. Că, dacă mai dădeam vreo două, trei telefoane, ratam filmul.

Dacă era weekend, mi-aș fi cumpărat bilet online, dar bănuiam că nu poate fi atât de aglomerat în timpul săptămânii la un film spaniol care e de ceva timp pe ecrane, așa că m-am dus frumos la AFI, am urcat la ultimul etaj, la Cinema City, și m-am așezat la coada rezonabilă de la casa de bilete. Mi-am luat și niște nachos și m-am dus în sală. Acela a fost momentul în care am răsuflat ușurată. Și-am zâmbit 😊.

… N-am intenționat să fug de-acasă. De altfel, nici nu am de ce. Fetele mele au crescut, nu mai e nevoie să fiu cu ochii pe ele non-stop, ba își mai iau și singure de mâncare câteodată. Dar îmi face bine ca, uneori, să fac lucruri singură, pentru plăcerea mea.

Aseară, la cinema, în sala aproape goală (aveam impresia că e închiriată pentru mine 😊), mi-am permis să mă relaxez total. Cu telefonul pe silent și un film bun. M-am cuibărit în scaun și mi-am dat seama că urmează două ore doar pentru mine, în care tot ce am de făcut e să mă bucur de ce văd pe ecran. Mi-a fost bine.

Poate vă întrebați de ce nu fac asta acasă: sigur că și-acasă mă uit la filme, dar nu am aceeași stare, aceeași liniște. Ori vine cineva să-mi spună câte ceva, ori e ora mesei, ori sună telefonul cu disperare, ori uscătorul și-a terminat ciclul de spălare în mijlocul acțiunii din serial. Plus că e cu totul altceva să am parte de experiența ecranului mare și a sunetului impecabil.

O familie numeroasă de fermieri e pe cale să-și piardă pământul și sursa de trai – acolo urmează să fie instalate panouri solare. Povestea se derulează în jurul recoltării piersicilor și e senzațional felul în care fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă, participă la acest eveniment. Copiii din film sunt adorabili și amuzanți, joacă foarte bine și au exact “problemele” vârstei lor. Foarte credibile sunt și dramele adulților, neînțelegerile dintre membrii familiei, totul învăluit într-o catalană melodioasă.

„Alcarràs” e o dramă spaniolă inspirată de familia regizoarei filmată doar cu actori neprofesioniști care a câștigat un Urs de Aur anul acesta, la Berlin.

Pe lista mea mai sunt câteva filme pe care speeer să reușesc să le văd înainte să plec în concediu. Și pe cel puțin unul dintre ele vreau să-l văd la sala VIP, mai ales dacă mai am șansa să merg tot singură. Măcar să am parte de tot răsfățul: nu doar un film bun într-o sală cu fotolii de piele, computerizate, care te dau pe spate la propriu, ci și o cină pregătită de un chef, băuturi la discreție, popcorn și nachos nelimitat.

Deci, pe lista mea mai sunt:

• “Acolo unde cântă racii” are premiera pe 17 august și sunt foooarte curioasă, pentru că am citit cartea cu același nume scrisă de Delia Owens. Iar ce mi-a plăcut mie cel mai mult în carte a fost descrierea locului în care se petrece acțiunea, exotismul și culorile pe care mi le-am imaginat. Abia aștept să văd cum sunt transpuse toate astea pe peliculă.
  Cartea mi-a plăcut în prima parte și m-a dezamăgit ușor spre final pentru că mi s-a părut un pic neverosimilă. Așa, cam trasă de păr 😊. Cu toate astea, eu chiar cred că filmul o să-mi placă. Mai ales că joacă Daisy Edgar-Jones, care m-a cucerit în “Normal People”. Mi s-a părut foarte delicată, foarte grațioasă, calități pe care nu le au prea mulți oameni.

• “Trenul asasinilor”, care a avut premiera la începutul lui august. Mă tentează pentru că are o distribuție foarte bună, ca să nu mai spun că am o slăbiciune pentru Brad Pitt încă de când aveam 16 ani și-am găsit un poster cu el într-o revistă. Pe lângă asta, Trenul asasinilor e o combinație între acțiune și comedie – mi-au povestit niște prieteni care l-au văzut deja și care s-au super distrat. Dar chiar merită văzut pe ecran cât mai mare, de preferință IMAX, ca să te bucuri cu adevărar.

• “După ce am găsit fericirea” e ultimul film din cunoscuta serie “After”. Povestea continuă exact de acolo unde a rămas în filmul anterior (nunta de la Londra a mamei lui Hardin). Tessa se va întoarce în Seattle și va avea avea de făcut niște alegeri dificile, care îi vor schimba viața. E genul de producție pe care vreau să o văd cu prietena mea, într-un weekend.

• “Cruciada copiilor”, o comedie care are premiera pe 12 august și despre care am auzit numai lucruri bune. Și subiectul este actual (încercarea unui băiețel de a salva planeta), însă chiar aș vrea să o revăd pe Laetitia Casta. Nu știu dacă aș fi avut această dorință dacă n-o vedeam la Sibiu, la FITS, în rolul pianistei Clara Haskil, dar mi-a lăsat o impresie foarte bună. În plus, e unul dintre filmele potrivite și pentru adulți, și pentru copii. Fetele mele o să se bucure să mergem împreună.

• “Elvis”, pentru că nu l-am văzut încă. Nu cred că trebuie să mai zic de ce vreau să-l văd și nici detalii despre film. Un plus, pentru mine, e că-mi plac biografiile. Aproape că mă gândeam să merg și cu fetele (împlinesc 12 ani curând), însă e destul de lung. O să le întreb dacă au chef și dacă rezistă la un film lung.

Aseară, când mi-am luat biletul, am primit un voucher. Am răzuit un pătrățel și am văzut că am câștigat încă un bilet la film. Cum nu eram la curent cu promoția, am întrebat-o pe doamna de la casă când pot să-l folosesc și mi-a zis că, data viitoare (oricând în luna august), dacă mă duc cu acel voucher și cu biletul cumpărat acum voi primi două bilete la preț de unul.

Mi-a plăcut ideea nu atât pentru suma salvată ci pentru e un mod care încurajează oamenii să se întoarcă la cinema. Acum, dacă tot am în geantă un voucher, parcă-mi vine să-mi sun o prietenă și să-i s-o invit la “Acolo unde cântă racii”.

Toți cei care cumpără un bilet la film de la Cinema City în luna august primesc un voucher. Ei, frumusețea e că toate voucherele aduc premii, fie că e vorba de bilete la film, de popcorn sau nachos gratis sau la preț redus.

Merită să menționez și că în zilele de marți biletele la film costă doar 14,9 lei (la proiecțiile 2D) și 16,9 lei (la cele 3D), dar și că există o ofertă pentru familii. Mai exact, niște pachete de familie cu care adulții care merg cu copiii mai mici de 10 ani la animații primesc bilete la costul celor pentru copii. Care e mai mic, desigur 😊.

P.S. La Cinema City au și cafeaua mea preferată.

The post Am fost singură la cinema appeared first on Mara Coman.

Deși am văzut puține filme și seriale în ultimele luni, mini-seria asta m-a prins din primele zece minute. Se numește Stateless și nu e un serial abia lansat, dar nici vechi nu e, are vreo doi ani. L-am găsit pe Netflix și am pățit ceva ce mi s-a întâmplat rar în ultima vreme: nu mă mai puteam dezlipi de televizor. Din fericire are doar 6 episoade, deci nu răpește prea mult timp – două, trei seri și gata :).

Povestea urmărește o felie din viața unor străini care se întâlnesc într-un centru de detenție pentru imigranți dintr-un deșert din Australia. Personajele sunt foarte diferite: o stewardesă care are o relație încordată cu familia și fuge de un cult periculos, o familie persecutată din Afganistan, un gardian care încearcă să-și întrețină familia, o femeie-funcționar care se zbate să facă lucrurile cât mai corect în acest centru de detenție.

Nu știu cât vă sună de sexy, dar nici nu vreau să vă spun prea multe detalii, că altfel n-ar mai avea sens să-l vedeți. E puternic și emoționant și nu te lasă indiferent – e ușor de empatizat cu personajele, stai cu sufletul la gură sperând că totul se va termina cu bine și, pe de altă parte, sunt și unii care te enervează la maximum și îți vine să te răzvrătești când vezi cât de nedrept e sistemul și cât de absurde pot fi, uneori, regulile și legile. Mai e și inspirat din fapte reale.

Eu nu mă prea uit la genul ăsta de filme de obicei, dar, repet, Stateless chiar m-a prins.

Și distribuția e foarte mișto: îi amintesc doar pe Yvonne Strahovski, Cate Blanchett, Dominic West.

Foto: Ben King/ Netflix © 2020

The post Dacă nu știți la ce serial să vă (mai) uitați appeared first on Mara Coman.