Deși nu rețin care era reacția mamei la această mică revoltă, știu că-i tot spuneam lucrul ăsta. Mi-am zis că poate era un mod de a-i transmite că nu e corect să muncească ea atât de mult. Însă nu am această amintire și, pe atunci, nu-mi vorbise nimeni despre egalitatea dintre femei și bărbați. Cred că mai degrabă mi se părea ceva exotic și voiam să șochez: doar cine mai văzuse un bărbat care să facă toate astea?

(Și nu, nu l-am găsit :-))

De curând am dat peste un studiu*** despre cum se împart treburile casei între membrii unei familii. Am citit statisticile și toată ziua am avut în minte discrepanța dintre cum erau privite responsabilitățile din gospodărie în copilăria mea și cum ne raportăm la ele astăzi.

Tata se ducea la serviciu șase zile din șapte, pleca dimineața și nu se întorcea niciodată acasă pe lumină. Mama era profesoară, deci stătea mai puțin la serviciu. Ea și bunica se ocupau de toate treburile casei. Bunicul muncea în curte și în grădină.

Eu nu aveam nici o responsabilitate. Nu spălam vase, rufe, nu călcam, nu făceam nimic. Mama îmi spunea să nu fac și mă îndemna să citesc, să scriu, să mă plimb, pentru că „o să am timp să le fac și pe astea, până o să mă satur.”

Cât de greșit sună asta azi?

Bărbații din familia noastră n-aveau treabă cu bucătăria, aspiratorul, fierul de călcat sau întinsul rufelor. Tata și bunicul erau chemați la masă când era totul gata; nu trebuiau să se ridice nici ca să-și ia o furculiță. De altfel, la un moment dat, mama mi-a zis că e foarte sigură că bunicul nu a deschis niciodată frigiderul și, în concluzie, nu știe cum arată pe interior. Atunci mi s-a părut amuzant, acum nu mi se mai pare.

Și eu, cea scutită de orice responsabilitate. Însă crescând în mediul de mai sus. Am fost oare eu cea protejată?

Mama mi-a dat timp să citesc și să scriu, să mă plimb în soare și să n-am presiunea vaselor nespălate din bucătărie. Dar mi-a dat și acest exemplu al sacrificiului ei, mi-a transmis modelul conform căruia e datoria femeii să le facă pe toate – și, mai mult, să le facă fără să ceară ajutor.
E drept că mama și bunica făceau toate astea fără să se plângă și declarau că ele nu simt că se sacrifică. Iar chestia asta m-a încurcat în viață și mai tare, pentru că eu n-am fost niciodată prea bună prietenă cu sacrificiul.

Cu toate astea, moștenirea a rămas. Ideea că e treaba mea să fac mâncare, curățenie. spălat rufe, you name it, s-a înrădăcinat bine în mintea mea. Sunt lucruri pe care mi se pare că trebuie să le fac eu, că e datoria mea, pentru că, nu-i așa, femeia se ocupă de gospodărie. Iar când nu se ocupă, se simte vinovată, de parcă ar fi făcut ceva greșit.

Însă, cu tot modelul din copilărie, femeia asta, care sunt eu, n-are timpul pe care-l avea mama. Și n-are nici ajutorul pe care îl avea mama de la bunica. Mai mult, cum am menționat în treacăt, nu posed nici vreo dorință arzătoare de a mă sacrifica pe altarul rufelor călcate de mine însămi. Pe scurt, sunt pro diviziunea muncii, cum îi zic eu, așa că, la noi acasă, fiecare are niște sarcini. Dacă mă întrebați, încă sunt convinsă că la mine sunt cele mai multe și prea multe. Dar aici e și vina mea – uneori e obișnuința, alteori, educația. Sunt și lucruri pe care-mi place să le fac, de exemplu mă relaxează gătitul; însă nu de trei ori pe zi, în fiecare zi.

Studiul pe care l-am citit e realizat recent și, conform lui, în o treime din cupluri spun că situația s-a îmbunătățit în pandemie, în sensul că treburile casei se împart relativ egal în perioada în care ambii parteneri stau mai mult acasă. Sau, oricum, „mai egal” decât înainte.

În vasta mea reședință, în pandemie n-am mai chemat-o pe doamna de la curățenie, deci ne-am trezit cu mai multe lucruri de făcut. Eram toți acasă, deci trei mese pe zi. La care s-au adăugat lucruri noi: dezinfectatul și spălatul a orice cumpăram, lucru care-mi lua timp și pe care nu-mi plăcea deloc să-l fac.

Așa că a fost nevoie să reîmpărțim responsabilitățile. Fiecare are lucruri de făcut, inclusiv fetițele mele – și mi se pare corect să fie așa. Ele întind rufele, scot vasele din mașina de spălat și își iau micul dejun. Își fac ordine în cameră (uneori, după niște insistențe, că totuși sunt copii) și, câteodată, taie legumele pentru salată.

N-au de făcut treburi complicate și care să le răpească mult timp, însă cred că e important să aibă sarcinile lor. Pentru că așa se creează niște obiceiuri bune, dar și pentru că n-aș vrea să le dau mai departe modelul mamei care face tot și care își sacrifică timpul și pasiunile ca să muncească în gospodărie.

N-aș vrea să cresc niște femei care să simtă că e datoria lor să facă totul în casă și să în timp ce bărbatul stă pe canapea, la televizor. Ci niște femei care să-și aleagă parteneri cu care împart responsabilitățile și care le sunt alături în toate, nu care așteaptă să fie serviți.

Chiar dacă nu e ceva foarte poetic, nici dramatic.

Dragoste e atunci când cineva (femeie sau bărbat, nu contează) pregătește masa, iar tu te ridici de pe canapea și întrebi dacă poți ajuta. Chiar dacă e un film senzațional la televizor.

Dragoste e atunci când spui: „Nu te întrerupe din citit, le dau eu azi de mâncare copiilor.”

Când dai cu aspiratorul pentru că e nevoie, nu pentru că te-a rugat cineva.

Când pui niște haine la spălat, nu când te plângi că nu ai tricouri curate.

Când comanzi mâncare acasă, ca să fie și zile în care nu gătește nimeni.

Când nu-ți lași farfuria murdară pe masă.

Dragoste e când îți pasă de cel de lângă tine – și nu doar la nivel declarativ. Dragostea e prezentă și în lucrurile astea aparent neînsemnate, nu doar în te iubesc-uri și buchete mari de flori. Dragoste e când împărțim momentele frumoase, dar și sarcinile mai puțin plăcute.

***Studiul la care fac referire e realizat de IKEA în colaborare cu Ipsos. Vă las mai jos o foto cu concluziile acestui sondaj, poate vă face să vă gândiți un pic mai mult la împărțirea responsabilităților de-acasă.
IKEA a lansat și o campanie pe tema asta – se numește „Egalitatea este mai bună pentru toată lumea” și își propune să atragă atenția asupra împărțirii inegale a sarcinilor casnice. Vă las mai jos rezultatele sondajului, rezumate într-o imagine. Concluzia e că, în o treime din cazuri, situația s-a îmbunătățit și femeile primesc mai mult ajutor de la partenerii lor.

Dacă aveți un minut, lăsați-mi un comentariu. Chiar sunt curioasă, la voi acasă cine dă cu aspiratorul? Cine gătește? Cine curăță piscina?

Foto principală: Félix Prado / Unsplash

The post Ce împărțim și ce nu appeared first on Mara Coman.