Așa cum știm cu toții – inclusiv eu; sau mai ales eu –, revistele, site-urile și blog-urile sunt pline de sfaturi despre cum să te bucuri de lucrurile mici. Cu varianta: cum să înveți să te bucuri de lucrurile mici. Pe lângă sfaturi, tips & tricks, avem și interviuri cu oameni care au învățat deja să se bucure de lucrurile mici și ne zic și nouă, celorlalți, celor care nu ne-am prins încă de șmecherie, cum se face chestia asta.

Trebuie să recunosc că de foarte multe ori am vrut să le spun să-și bage undeva lucrurile alea mici.

Serios, oameni buni, pe ce norișor trăiți? Într-unul cu ceai călduț, servit în ceșcuțe vintage de porțelan Limoges, alături de o linguriță de dulceață de trandafiri, nu? Într-un norișor cu o carte bună, pe care-o citiți în tihnă. Cu timp de calitate și-o poveste pentru cei mici. Cu o baie lungă, cu citit în cadă, în liniște.

Câtă feerie.

Îmi aminteam cum simțeam că leșin, la propriu, de-atâta dulcegărie și sirop când dădeam peste-o poveste din asta. Ce zen sunt oamenii ăștia!, îmi spuneam. Păi ia să coboare ei cu picioarele pe pământ, să vadă cum e viața reală. Eeeei? Atunci să mai zică ei cu baia aia liniștitoare și cu cititul lor în cadă. Ia să-i vedem noi ce se va întâmpla când o să dea, din greșeală, peste lumânările alea parfumate așezate pe marginea căzii. Ăștia n-au destulă treabă. Repetă un clișeu pe care l-au citit/auzit pe undeva.

Și, surpriză. Într-o zi m-a apucat pe mine zenul.

Inițial am fost așa de confuză, am zis că-i o greșeală: „Las’ că-mi trece până mâine.” Și nu mi-a trecut. Am avut așa, aproape niște revelații. N-am băut ceai în porțelan Limoges, că n-am. Dar, mă minunam eu că viața e frumoasă. Doh. Și că sunt lucruri – da, din alea mici! – care-mi dau așa de multă bucurie, de nu-mi venea să cred. În unele zile, dădeam pe-afară de-atâta zen, așa că am mai și scris și pe-aici cât de minunată-i viața. De parcă descoperisem America. Cel puțin unul dintre texte e tare siropos – dar e-al meu și nimeni nu-i perfect.

Și într-o zi vorbesc eu cu cineva despre chestiile astea: articolul meu dulce și roz, lucrurile mici care aduc bucurie, cum le-am descoperit eu și cum – îmi spune cel cu care vorbesc -, dacă aș scrie sau aș vorbi mai des despre asta, aș ajuta și alte femei. Și-am rămas așa, pe gânduri. O dată pentru că, am mai spus, mi se pare ușor arogant să am pretenția că vai, îi învăț eu ceva pe oameni. Plus că n-am nici un fel de autoritate în zona asta și n-o să mă fac guru când o să fiu mare. Și m-am gândit, mai ales, la toate momentele alea în care voiam să le zic ălorlalți să-și bage undeva lucrurile alea mici :).

Mă rog, ideea e că poate să plouă cu articole și interviuri despre oameni-care-se-bucură-de-lucrurile-mici. Păi dacă ți-a sărit muștarul, tot ce vrei să faci e să dai de pereți cu ceșcuța aia de porțelan. Imaginează-ți: să tremuri de furie și să vină o zână care să-ți zică să respiri adânc și să ieși la o plimbare. Ce plimbare, măi femeie?! Ce mers lejer? Ce-ai zice tu să ne urcăm un pic pe pereți?

Așa că, na, sper să nu fi fost în vreun mood prost când ați dat peste mărturisirile mele cheesy. Chestiile astea – cu fericirea provocată că a-nflorit o violetă, c-am găsit ghiocei în piață, că e liniște, că e soare afară, că am cei mai mișto copii și prieteni, că am citit o carte mi-nu-na-tă, că am alergat în parc și-am descoperit o melodie superbă –, astea vin când ai liniște-n viață. În momentele alea de stres și de nefericire maximă nici nu mă puteam atinge de vreo carte. N-aveam flori acasă și, dacă primeam vreuna, se usca și ea de-atâta tristețe.

Chestie care mi-a demostrat încă o dată că n-ai cum să dai lecții despre așa ceva. Mă rog, unii încearcă. Dar dacă omului nu-i e bine, serios, n-ai cum să-i faci bine cu lumânărele parfumate și floricele de primăvară.

P.S. Sigur că mi-e mai ușor să scriu despre zilele mișto. Dar bineînțeles că există și de-alelalte. Dac-aș fi zen mereu, ar fi ceva în neregulă cu mine. Vinerea trecută am plâns pe stradă de furie (și la mine e mai greu cu plânsul, de obicei nu-mi iese). În altă zi am vrut să-mi pun pilota-n cap, ca un struț, să-mi dau telefonul pe silent și să-mi decupez un pătrățel în care să fiu doar eu, să nu văd și să aud pe nimeni. Altă dată m-am întristat teribil, na, nici nu vă spun de ce.
Diferența e că, de la o vreme, zilele astea-s mai puține, furia îmi trece mai repede și-mi amintesc că viața e chiar mișto. Revelații de-astea roz. Sper să țină :).

The post De câte ori am vrut să le spun oamenilor unde să introducă lucrurile alea… mici! appeared first on Mara Coman.