­Mi-au trecut prin cap o mulțime de gânduri, care mai de care mai banale – sau, din contră, mai nebune:

E însurat.

Ba nu, e microbist și-și petrece fiecare weekend pe stadion.

Îi plac blondele și vrea să-mi decolorez părul.

Își roade unghiile. Sau sforăie.

Locuiește cu mama lui.

Sau te pomenești că poartă sandale! Nu știu dacă pot să trec peste asta.

Poate vrea să-și ia un an sabatic și să plece singur, în Honolulu.

Are niște fantezii caudate, stai să vezi…

O place pe prietena mea cea mai bună.

Dar, așa cum bănuiți, nu mi-a spus nimic din cele de mai sus. A luat o gură din paharul de vin și m-a anunțat:

– Sufăr de depresie.

Recunosc că nu eram pregătită pentru asta și n-am știut cum să reacționez. Aveam senzația că merg pe teren minat și mă tot gândeam să nu spun ceva care să-l lezeze. Nu-mi amintesc exact ce-am zis, însă ne-am continuat discuția destul de firesc și am aflat apoi că nu, nu avea un diagnostic de la un medic psihiatru, nu făcea terapie, nu lua nici un tratament.

Erau însă zile în care se simțea foarte rău: n-avea chef de nimic și nu vedea pic de speranță, i se părea că totul merge prost, nu era în stare să muncească, iar uneori făcea atacuri de panică. Toate astea l-au făcut să-și pună singur un diagnostic pe care mi l-a făcut cunoscut și mie, la cina noastră romantică.

N-am zis cu voce tare (și bine am făcut), dar pe atunci aveam senzația că dragostea vindecă orice, așa că nu m-a speriat confesiunea lui.

Dar să termin cu domnul, că nu-mi place să las poveștile în aer: nu știu dacă dragostea l-a salvat. Nu ne-am înțeles (din alte motive, nu cele legate de sănătate) și n-am păstrat o legătură apropiată, deci nu știu dacă diagnosticul lui a fost confirmat de un medic sau nu.
Însă m-am întrebat deseori de atunci: cum ar trebui să reacționăm când cineva ne face o destăinuire atât de intimă? Și nu e puțin probabil: studiile spun că una din patru persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia, pe durata vieții.

Voi ați trecut prin așa ceva? Aveți prieteni care suferă de depresie?

O să vorbesc acum și despre mine, și despre perioadele în care nu mă simt eu bine: cel mai greu și cel mai greu îmi e atunci când simt că nu pot.

Poate că nu pare ceva impresionat, dar pentru mine nu e deloc ușor. Mai ales că “nu pot”-ul își întinde tentaculele pe toate planurile și acaparează orice urmă de optimism. Nu pot să fac curat, nu pot să gătesc, nu pot să mă duc până la Mega, nu pot mă concentrez ca să fac un excel sau să citesc un contract. Nu pot să mă uit la TV și nu pot să citesc, nu pot să-mi strâng hainele de pe jos și nu pot să pun vasele murdare în mașina de spălat. Nu pot și nu vreau să sun pe nimeni. Am ochii în lacrimi și mă gândesc doar la lucrurile rele – care se întâmplă sau care s-ar putea întâmpla. Sunt convinsă că n-o să-mi iasă nimic bine, că n-are sens să mai scriu, mai bine m-aș apuca de altceva, dar – hei! – să nu uităm că nu pot, deci n-aș putea nici să muncesc și aș fi concediată a doua zi.

Dacă aș fi o floare, m-aș ofili într-o zi din asta.

Norocul meu e că astfel de zile sunt rare, poate foarte rare, și că în timp am învățat că există o luminiță la capătul tunelului: fără să fac nimic, în dimineața următoare mă trezesc veselă și cu chef de viață și POT să fac tot ceea ce ieri era un obiectiv de neatins.

Cum e ca momentele bune să fie, de fapt, cele rare? Pentru că depresia poate arăta așa.

Sau poate să însemne și atacuri de panică frecvente, insomnie, lipsa poftei de mâncare, probleme de concentrare, neliniște, anxietate, lipsă de interes pentru orice, lipsă de plăcere pentru orice, izolare, singurătate, sentimente puternice de vinovăție, nesiguranță. În cazuri grave, apar dependențe – de alcool, tutun, droguri – și chiar gânduri suicidale. Și, de foarte multe ori, habar nu avem că prieteni de-ai noștri trec prin asta. Pentru că nu e deloc ușor de recunoscut (întâi, față de tine însuți) și nici ușor de împărtășit. Iar teama legată de cum vor reacționa ceilalți este una întemeiată.

De fapt, de la asta am pornit povestea mea: nu știm cum să reacționăm când cineva apropiat ne spune că suferă de depresie.

Știu sigur cum nu trebuie să reacționăm. Să nu-i spunem:

– Stai liniștit, mi se întâmplă și mie, dar trece.

– Bine, înțeleg, dar mai ieși și tu din casă, că o să te simți mai bine.

– OK, depresie, dar înceacă și tu să gândești pozitiv. Altfel, unde-o să ajungi?

– Mi-a zis o vecină că ia niște pastile, vrei să întreb ce anume?

Cei care suferă de depresie au nevoie, mai degrabă, să știe că suntem alături de ei. Că suntem dispuși să-i ascultăm și să-i ajutăm când și dacă ne cer asta. E cel mai bun lucru pe care-l putem face.

Foto: jisoo kim / Unsplash

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”. Poți afla mai multe depresie aici.

The post Trebuie să știi ceva despre mine appeared first on Mara Coman.