Deși nu rețin care era reacția mamei la această mică revoltă, știu că-i tot spuneam lucrul ăsta. Mi-am zis că poate era un mod de a-i transmite că nu e corect să muncească ea atât de mult. Însă nu am această amintire și, pe atunci, nu-mi vorbise nimeni despre egalitatea dintre femei și bărbați. Cred că mai degrabă mi se părea ceva exotic și voiam să șochez: doar cine mai văzuse un bărbat care să facă toate astea?

(Și nu, nu l-am găsit :-))

De curând am dat peste un studiu*** despre cum se împart treburile casei între membrii unei familii. Am citit statisticile și toată ziua am avut în minte discrepanța dintre cum erau privite responsabilitățile din gospodărie în copilăria mea și cum ne raportăm la ele astăzi.

Tata se ducea la serviciu șase zile din șapte, pleca dimineața și nu se întorcea niciodată acasă pe lumină. Mama era profesoară, deci stătea mai puțin la serviciu. Ea și bunica se ocupau de toate treburile casei. Bunicul muncea în curte și în grădină.

Eu nu aveam nici o responsabilitate. Nu spălam vase, rufe, nu călcam, nu făceam nimic. Mama îmi spunea să nu fac și mă îndemna să citesc, să scriu, să mă plimb, pentru că „o să am timp să le fac și pe astea, până o să mă satur.”

Cât de greșit sună asta azi?

Bărbații din familia noastră n-aveau treabă cu bucătăria, aspiratorul, fierul de călcat sau întinsul rufelor. Tata și bunicul erau chemați la masă când era totul gata; nu trebuiau să se ridice nici ca să-și ia o furculiță. De altfel, la un moment dat, mama mi-a zis că e foarte sigură că bunicul nu a deschis niciodată frigiderul și, în concluzie, nu știe cum arată pe interior. Atunci mi s-a părut amuzant, acum nu mi se mai pare.

Și eu, cea scutită de orice responsabilitate. Însă crescând în mediul de mai sus. Am fost oare eu cea protejată?

Mama mi-a dat timp să citesc și să scriu, să mă plimb în soare și să n-am presiunea vaselor nespălate din bucătărie. Dar mi-a dat și acest exemplu al sacrificiului ei, mi-a transmis modelul conform căruia e datoria femeii să le facă pe toate – și, mai mult, să le facă fără să ceară ajutor.
E drept că mama și bunica făceau toate astea fără să se plângă și declarau că ele nu simt că se sacrifică. Iar chestia asta m-a încurcat în viață și mai tare, pentru că eu n-am fost niciodată prea bună prietenă cu sacrificiul.

Cu toate astea, moștenirea a rămas. Ideea că e treaba mea să fac mâncare, curățenie. spălat rufe, you name it, s-a înrădăcinat bine în mintea mea. Sunt lucruri pe care mi se pare că trebuie să le fac eu, că e datoria mea, pentru că, nu-i așa, femeia se ocupă de gospodărie. Iar când nu se ocupă, se simte vinovată, de parcă ar fi făcut ceva greșit.

Însă, cu tot modelul din copilărie, femeia asta, care sunt eu, n-are timpul pe care-l avea mama. Și n-are nici ajutorul pe care îl avea mama de la bunica. Mai mult, cum am menționat în treacăt, nu posed nici vreo dorință arzătoare de a mă sacrifica pe altarul rufelor călcate de mine însămi. Pe scurt, sunt pro diviziunea muncii, cum îi zic eu, așa că, la noi acasă, fiecare are niște sarcini. Dacă mă întrebați, încă sunt convinsă că la mine sunt cele mai multe și prea multe. Dar aici e și vina mea – uneori e obișnuința, alteori, educația. Sunt și lucruri pe care-mi place să le fac, de exemplu mă relaxează gătitul; însă nu de trei ori pe zi, în fiecare zi.

Studiul pe care l-am citit e realizat recent și, conform lui, în o treime din cupluri spun că situația s-a îmbunătățit în pandemie, în sensul că treburile casei se împart relativ egal în perioada în care ambii parteneri stau mai mult acasă. Sau, oricum, „mai egal” decât înainte.

În vasta mea reședință, în pandemie n-am mai chemat-o pe doamna de la curățenie, deci ne-am trezit cu mai multe lucruri de făcut. Eram toți acasă, deci trei mese pe zi. La care s-au adăugat lucruri noi: dezinfectatul și spălatul a orice cumpăram, lucru care-mi lua timp și pe care nu-mi plăcea deloc să-l fac.

Așa că a fost nevoie să reîmpărțim responsabilitățile. Fiecare are lucruri de făcut, inclusiv fetițele mele – și mi se pare corect să fie așa. Ele întind rufele, scot vasele din mașina de spălat și își iau micul dejun. Își fac ordine în cameră (uneori, după niște insistențe, că totuși sunt copii) și, câteodată, taie legumele pentru salată.

N-au de făcut treburi complicate și care să le răpească mult timp, însă cred că e important să aibă sarcinile lor. Pentru că așa se creează niște obiceiuri bune, dar și pentru că n-aș vrea să le dau mai departe modelul mamei care face tot și care își sacrifică timpul și pasiunile ca să muncească în gospodărie.

N-aș vrea să cresc niște femei care să simtă că e datoria lor să facă totul în casă și să în timp ce bărbatul stă pe canapea, la televizor. Ci niște femei care să-și aleagă parteneri cu care împart responsabilitățile și care le sunt alături în toate, nu care așteaptă să fie serviți.

Chiar dacă nu e ceva foarte poetic, nici dramatic.

Dragoste e atunci când cineva (femeie sau bărbat, nu contează) pregătește masa, iar tu te ridici de pe canapea și întrebi dacă poți ajuta. Chiar dacă e un film senzațional la televizor.

Dragoste e atunci când spui: „Nu te întrerupe din citit, le dau eu azi de mâncare copiilor.”

Când dai cu aspiratorul pentru că e nevoie, nu pentru că te-a rugat cineva.

Când pui niște haine la spălat, nu când te plângi că nu ai tricouri curate.

Când comanzi mâncare acasă, ca să fie și zile în care nu gătește nimeni.

Când nu-ți lași farfuria murdară pe masă.

Dragoste e când îți pasă de cel de lângă tine – și nu doar la nivel declarativ. Dragostea e prezentă și în lucrurile astea aparent neînsemnate, nu doar în te iubesc-uri și buchete mari de flori. Dragoste e când împărțim momentele frumoase, dar și sarcinile mai puțin plăcute.

***Studiul la care fac referire e realizat de IKEA în colaborare cu Ipsos. Vă las mai jos o foto cu concluziile acestui sondaj, poate vă face să vă gândiți un pic mai mult la împărțirea responsabilităților de-acasă.
IKEA a lansat și o campanie pe tema asta – se numește „Egalitatea este mai bună pentru toată lumea” și își propune să atragă atenția asupra împărțirii inegale a sarcinilor casnice. Vă las mai jos rezultatele sondajului, rezumate într-o imagine. Concluzia e că, în o treime din cazuri, situația s-a îmbunătățit și femeile primesc mai mult ajutor de la partenerii lor.

Dacă aveți un minut, lăsați-mi un comentariu. Chiar sunt curioasă, la voi acasă cine dă cu aspiratorul? Cine gătește? Cine curăță piscina?

Foto principală: Félix Prado / Unsplash

The post Ce împărțim și ce nu appeared first on Mara Coman.

Recunosc că vreau de ceva vreme să scriu despre subiectul ăsta – și, de altfel, despre alte fapte bune – însă au fost perioade aglomerate și m-am trezit că nu reușesc să le fac pe toate. Nici o surpriză, de altfel, ar fi trebui să fi învățat lecția asta până acum: nu reușesc să le fac pe toate. Dar nu despre relația mea complicată cu timpul voiam să scriu azi, ci despre o campanie care m-a impresionat.

Se numește „Schimbă-le povestea” și e destinată copiile din mediile defavorizate care nu au acces la educație în general și la cărți în special. Asociația OvidiuRo și-a propus să îi ajute pe acești copii și ne îndeamnă să susținem educația preșcolară a unui copil sărac – să trimitem un SMS* (recurent, cu valoarea de 2 EUR/ lună), la 8844 cu textul CARTE.

Fiecare SMS trimis reprezintă o carte care va fi oferită unui copil sărac. De cele mai multe ori, va fi prima lui carte. Sunt copii care nu au deloc cărți acasă, iar în grădinițele din satele sărace sunt, de cele mai multe ori, doar cărți de colorat. Și a mai venit și pandemia, deci închiderea grădinițelor – încă o piedică între acești copii și poveștile cu zâne și supereroi din cărți.

Găsiți mai multe detalii pe site-ul fundației OvidiuRo. Fie că alegeți să donați sau nu, ajută măcar un share.

Las aici și un video pe care cred că trebuie să-l vedeți. Și o să revin cu mai multe povești din categoria #FapteBune – le putem face doar împreună.

The post #FapteBune – O carte appeared first on Mara Coman.

Pe Cara Delevingne o stiti, mai mult ca sigur, din campaniile Burberry, de pe podiumuri, din reviste si, mai nou, de pe toate site-urile care au preluat stirea despre relatia ei cu Michelle Rodriguez. Mie povestea asta mi se pare a fi ori o gluma, ori o miscare (buna) de PR – desi, pana la urma, nu e atat de ciudat ca doua fete sa se iubeasca. Dar motivul pentru care scriu despre ea n-are legatura cu Michelle, n-are legatura nici macar cu Burberry, ci cu noua campanie DKNY: New York, culoare, energie, buna-dispozitie. Fotografiile mi-au facut chef de distractie, de shopping si ne New York – cred ca mixul asta chiar mi-ar face bine in fiecare zi 🙂

Totusi, in cazul in care sunteti la Bucuresti si n-aveti bilet de avion spre alte zari, e bine de stiut ca o selectie de produse DKNY gasiti in magazinul Sport/Couture din Baneasa Shopping City. Nu, Cara nu se plimba prin mall, dar va las cu pozele ei si ceva inspiratie pentru styling.

The post Cara Delevingne pentru DKNY appeared first on Mara Coman.

Mi-au placut foarte mult ultimele campanii Dolce & Gabbana – imagini care imi fac dor de Italia. Imi vin in minte familiile mari si galagioase, cu barbatii foarte atasati de mame, cu femeile care vorbesc si gesticuleaza mult, rad tare, plang tare. Fotografiile lui Domenico Dolce sunt parca rupte dintr-un film cu multe personaje care nu stau la poza, ci striga, rad, se saruta.

Mi-a ramas inima si la hainele din noua colectie. Rochiile din dantela, cele inspirate de icoane, paltonul rosu cu dantela, bijuteriile opulente, cerceii. Pantofii cu toc mediu, dar si cei cu tocul gros. Costumul din tweed. Imi place totul, cap-coada. Si modelele: in rolurile principale, Bianca Balti, Monica Bellucci, Katie King si Andreea Diaconu, my favourite girl.

Am scris azi despre aceasta campanie pentru ca voiam sa introduc coperta Marie Claire de septembrie: modelul poarta o superba rochie din dantela Dolce & Gabbana. Iar vestea buna e ca, la sfarsitul anului, brandul va deschide un magazin in Capitala, pe Grand Avenue de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel.

Foto: Dolce & Gabbana

The post Campania Dolce & Gabbana toamna-iarna 2013 appeared first on Mara Coman.

Carol Lim si Humberto Leon, cei doi creative directors de la Kenzo au lucrat, pentru campania din acest sezon, cu ToiletPaper. Nu e vorba de un brand de hartie igienica; este revista ToiletPaper, o publicatie care pune accent de imagini. Din colaborarea lor a rezultat campania Kenzo toamna-iarna 2013 – una dintre cele care chiar nu pot fi ignorate.

Sunt curioasa care e ad-ul vostru preferat, sigur va place cel putin unul din ele. Mie mi se par foarte cool.

The post Campania Kenzo toamna-iarna 2013 appeared first on Mara Coman.