Stau într-un colț, răbdătoare. Sunt la un eveniment cu oameni din industrie – presă, bloggeri, vedete, „socialites”. E cumva prea târziu pentru mine, cel puțin de data asta. Am lucrat până târziu, m-am trezit devreme, sunt obosită și nu văd pe nimeni și nimic. O prietenă se apropie de mine, stăm de vorbă și, deodată, încep să văd. Văd o geantă în formă de tort, cu două etaje.

Amuțesc. Dar îmi revin într-o secundă, îmi reiau fraza, vorbesc în continuare cu prietena mea. Mai trec câteva minute și, la orizont, văd satin roșu. Din fericire, nu e satin roșu + geantă în formă de tort. Sunt lucruri separate, dar tot îmi zgârie retina. Mă opresc din conversație și procesez: satin roșu, umeri bufanți, decoleu în V, rochie scurtă. Derulez filmul și încerc să-mi amintesc dacă era vreun dress code pe invitație – cine știe, poate am greșit eu. Dar nu, sigur nu era nici dress code 80s, nici Alice în Țara Minunilor. Doar că, în nebunia asta disperată de a ieși în evidență, cineva chiar a stat prea mult în fața oglinzii.

Dacă e ceva ce mă amuză cu adevărat, e această preocupare de a „întoarce toate privirile”. Dorința aceea de a fi regina balului. De a-ți pierde, ca din greșeală, pantoful de cleștar (sau, poate, un etaj al genții în formă de tort), pe care Făt-Frumos îl va găsi și ți-l va aduce înapoi, după ce a bătut la ușa fiecărui apartament din sectorul 3. Lucru care, din păcate, nu se va întâmpla. Iar dacă se va întâmpla, ei bine, atunci pot să bag mâna-n foc că cel care-ți bate la ușă nu e Făt-Frumos.

Dar să revin la subiect – și anume, la trying too hard. E cel mai simplu mod de a cădea în extreme, de a transmite tuturor că vrei să fii văzută, să fii sufletul petrecerii, să apari, a doua zi, la rubrica „Bine (sau prost) îmbrăcate” – nu contează unde, doar să apari. Cu orice preț. E felul în care ne spui tuturor că, înainte de a veni aici, te-ai gândit ore în șir cum să atragi atenția. Și e OK, de altfel, doar sunt multe publicații care chiar au nevoie de o astfel de fotografie.
E OK și pentru mine: în felul ăsta, chiar mă amuz în rarele seri în care merg la evenimente. Indiferent cât de obosită aș fi, genul ăsta de apariții îmi aduc un zâmbet pe buze. Și îmi reamintesc că, în 90% din cazuri, încă e valabilă o regulă veche, una care n-are legătură cu trendurile. Și nici cu torturile. Keep it simple. Keep it simple. Keep it simple. 

The post Când vrei să fii remarcată. Cu orice preț appeared first on Mara Coman.

Imi plac cartile si revistele vechi, din alte timpuri, cu dedicatii scrise de mana si cu acel miros aparte. Imi plac si cartile postale de demult, si fotografiile. Pentru ca spun povesti frumoase despre o alta lume, despre alti oameni. Bineinteles ca, pentru mine, cele mai dragi au legatura cu familia mea: fotografii in care bunicii erau atat de tineri incat aproape ca nu-i recunosc; un caiet in care sunt retete scrise de mana, cu penita; cartile vechi pastrate de mama, pe care nu stiu de unde le avea si despre care nu stiu de ce nu am intrebat-o niciodata.

Am facut introducerea asta generoasa ca sa explic cumva de ce mi-a placut colectia de genti cu carti postale „Postcard” a Oanei Lazar, designerul brandului 3127bags. Oana a imprimat pe gentile ei carti postale vintage, din secolele XIX si XX. Asa s-a nascut o colectie iubita de pasionatii de calatorii (si cred ca am mai spus ca, daca as putea, as umbla mereu prin lume) si de cei carora le plac povestile de alta data.

Mai e un motiv pentru care-mi place ideea. Cumva, in disperarea aproape generala de a avea tinute dichisite, glamour, sclipitoare, mulate si cu decolteu adanc, mi se pare foarte relaxata si foarte frumoasa ideea de a purta, la un eveniment cu pretentii, o rochie simpla (fara decolteu!) si un plic cu o vedere vintage din Ploiesti. Felicitari, Oana.

The post Genti cu carti postale appeared first on Mara Coman.

Fotografia aceasta nu e foarte recentă, dar nu mi-a ieșit din minte.
E o imagine de la Cannes în care Samantha Barks poartă o ținută superbă de la Dior.
Mi-a plăcut tare mult cum arată fusta din satin combinată cu o bluză atât de simplă, fără decolteu. Și m-am bucurat să văd că îndrăznește cineva să poarte un look fără accesorii – e drept, însă,  că vorbim de un look impecabil semnat Dior.

Destul de rar am văzut femei care să nu aibă accesorii, mai ales la o ținută de seară. Din momentul în care s-a dat undă verde colierelor cât mai mari, strălucitoare, cu pietre, nimeni nu mai iese din casă fără ele.

La o petrecere sau la un eveniment monden, bijuteriile mari – și mai ales colierele – au devenit uniformă. În loc să te scoată din anonimat, te bagă în mulțime. Cine nu le are le împrumută. Nu iese nimeni fără ele, sunt un must, sunt mandatory.

Nu am nimic împotriva bijuteriilor mari, supradimensionate. Ador mai ales cerceii. Știu că au puterea de a tranforma o ținută simplă într-una mai evidentă – nu întotdeauna și mai elegantă, aici sunt mai multe nuanțe :).

Doar că am văzut, în ultima vreme, atât de des aceste bijuterii oversized încât mi se pare special când cineva alege să nu le poarte. Mai ales pe covorul roșu de la Cannes, unde nu strălucesc orice coliere, ci cele mai valoaroase piese ale marilor case.

The post O ținută fără accesorii appeared first on Mara Coman.