E minunat! Înseamnă că nu întâmplător am simțit să îmi fac curaj să trimit rândurile mele. Zile însorite să avem!

Loredana, mulțumesc din nou.
Și eu am amintiri cu toporașii, creșteau în curtea în care am crescut. Mama aduna câțiva și îi punea într-un pahar mic, din cristal, pe noptieră.
Parfumul lor e unul dintre cele pe care le iubesc cel mai mult.

Violet

Anul ăsta, toporașii s-au sfătuit: ˮHai să ne-mprăștiem peste tot, să facem o bucurie oamenilor care ne vor vedea!ˮ
Ideea le-a venit, de fapt, de anul trecut, de când cu virusu’. Au văzut toporașii cu uimire cum lumea a fost închisă în case. Cum doar câțiva oameni au mai îndrăznit, s-au mai gândit să le acorde atenție lor, micilor minuni mov de prin păduri și de prin grădini. Încă de atunci au început să-și întindă și mai mult pe sub pământ firicelele rădăcinilor. O țesătură nevăzută, dar rezistentă și dătătoare de sevă vitală. ˮFie ce-o fi!ˮ și-au zis. Dacă în primăvara următoare lumea revine la viața de dinainte, rădăcinile vor hrăni și mai mult florile, atâtea câte ar fi fost oricum, ca să-i bucure pe oameni. Poate măcar câțiva dintre ei vor observa că pelalele liliachii sunt mai viguroase și mai rezistente decât odinioară. Dacă molima va continua, din rădăcinile înmulțite vor ieși înzecit mai multe floricele, împrăștiate pe bucăți mai mari de pământ. Poate vor fi oameni care să observe asta. Iar dacă nu, nimic nu-i pierdut pentru ei, pentru toporași. Se vor găsi albine și fluturași care să îi viziteze și să le respire aroma unică. Ba, insectele nici nu-i rup, nici nu-i calcă în picioare….
Și uite-așa, anul ăsta am văzut toporași unde nu m-aș fi așteptat. În mult mai multe grădini de bloc, în parcuri, în curți, în petice risipite de iarbă de pe te-miri-unde, chiar și pe locul unde în copilărie era cărarea din grădina vacanțelor perfecte. Locul, bătătorit atunci de picioarele noastre, ale copiilor și bunicilor acelor vremuri e, acum, presărat de o puzderie de înmiresmate minuni violet. Ca o consolare…

Mulțumesc și eu! Am pus textul așa cum il scrisesem cu o lună in urmă, cu mici de tot cizelări. Observ acum că încadrarea „în pagină” nu e tocmai fericită. Nu mă pricep tocmai bine la trimis texte si comentarii de acest fel.🙂
Săptamâna trecută am trăit să văd pâlcuri de brândușe si de ghiocei, în zona Câmpulung Moldovenesc. Mi s-a împlinit un vis.🌞

Loredana, seamănă atât de bine cu amintirea pe care am descris-o eu!
Doar că eu nu m-am întors; îmi place să cred că acea pădure încă e acolo.

Mulțumesc pentru poveste.

Cu 20 de ani în urmă am nimerit într-o pădure, pe lângă Iaşi. În zona Vânători. Am găsit atunci acolo brânduşe mov, fapt care mi-a rămas în minte, în ciuda memoriei care nu mă ajută tot timpul aşa cum mi-aş dori.
Ieri, după 20 de ani deci, în urma unor întorsături de situaţie total neaşteptate, am ajuns din nou în zona respectivă, în căutarea… pădurii şi a florei specifice. Doar că… pădurea nu mai era (ca-n Eliade!). Sau n-am mai găsit noi drumul. Se zăreau, în depărtare, nişte (câțiva🤨) copaci, dar n-am mai putut reconstitui şi calea spre ei, aşa cum ne-o aminteam. Şi eram împreună cu o parte dintre cei de acum două decenii… Deci nu spiritul meu de orientare care e egal cu zero a fost motivul negăsirii!
Ne-am reorientat şi am oprit în altă zonă unde am ochit o pădurice. Cotuʹ Morii s-ar chema locul. În porţiunea dintre copaci şi şosea erau risipite mii de viorele, crescute, însă, la… umbra unor cioturi. Copacii respectivi fuseseră tăiaţi, iar florile au rămas, întrebându-se, parcă, unde le sunt tovarăşii de altădată.
Ajunşi în pădure, cu ploaia pe urmele noastre, am găsit flori minunate şi urechiuşe roşii ca geaca unuia dintre participanţii la această aventură.
A fost o zi plină de surprize.

Text scris pe 29 martie 2021 pe o pagină a mea.

Cu 20 de ani în urmă am nimerit într-o pădure, pe lângă Iaşi. În zona Vânători. Am găsit atunci acolo brânduşe mov, fapt care mi-a rămas în minte, în ciuda memoriei care nu mă ajută tot timpul aşa cum mi-aş dori.
Ieri, după 20 de ani deci, în urma unor întorsături de situaţie total neaşteptate, am ajuns din nou în zona respectivă, în căutarea… pădurii şi a florei specifice. Doar că… pădurea nu mai era (ca-n Eliade!). Sau n-am mai găsit noi drumul. Se zăreau, în depărtare, nişte (câțiva🤨) copaci, dar n-am mai putut reconstitui şi calea spre ei, aşa cum ne-o aminteam. Şi eram împreună cu o parte dintre cei de acum două decenii… Deci nu spiritul meu de orientare care e egal cu zero a fost motivul negăsirii!
Ne-am reorientat şi am oprit în altă zonă unde am ochit o pădurice. Cotuʹ Morii s-ar chema locul. În porţiunea dintre copaci şi şosea erau risipite mii de viorele, crescute, însă, la… umbra unor cioturi. Copacii respectivi fuseseră tăiaţi, iar florile au rămas, întrebându-se, parcă, unde le sunt tovarăşii de altădată.
Ajunşi în pădure, cu ploaia pe urmele noastre, am găsit flori minunate şi urechiuşe roşii ca geaca unuia dintre participanţii la această aventură. Am arătat aseară poze.
A fost o zi plină de surprize.

Text scris pe o pagină a mea pe 29 martie 2021