Când am stabilit tema pentru acest articol, împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere, nu ne putea, gândi decât la războiul de lângă noi, dar și la mobilizarea de la noi. Oameni care fug din Ucraina, unde moartea cade din cer, și alți oameni care s-au organizat aici, în România, pentru a-i ajuta. Așa că am decis să scriem despre cei din urmă, cei care ajută, indiferent de felul în care fac asta. Pentru că e o mobilizare incredibilă și mi se pare fascinant că se implică atât de mulți oameni. De altfel, toți cunoscuții mei au pus umărul, într-un fel sau în altul.

Recunosc că, înainte să mă apuc de scris, eram în încurcătură: am citit despre atâtea organizații și atâția oameni care fac ceva pentru refugiați, încât n-am mai știut despre cine să scriu. De exemplu, de curând mi-a atras atenția (încă) o inițiativă minunată, o casă care găzduiește mame și copii – care m-a atins mult. Nici nu se putea altfel, pentru că m-am gândit de multe ori ce e în sufletul femeilor care pleacă ținându-și copiii de mână, ce e în sufletul celor mici care poate au reușit să-și strecoare ursulețul de pluș în bagaj, dar nu știu când sau dacă își vor mai vedea tații vreodată.

Apoi am intrat, din nou, pe unul dintre grupurile de Facebook pentru refugiați. Și așa am ales să nu mai scriu un text dedicat unei singure fundații sau unei organizații mari, cu renume. Nu pentru că nu ar ajuta destul – desigur, ele chiar fac mult mai mult decât un simplu voluntar -, ci pentru că m-au impresionat acești eroi „necunoscuți”. Oamenii al căror nume nu-l reținem, care nu lucrează în nici un ONG, dar care ajută atât cât pot. Cu o informație, cu un număr de telefon, cu o donație, o traducere.

Habar n-am câte mesaje și câte întrebări sunt publicate zilnic pe aceste grupuri, dar cred că sunt câteva sute, poate mii. În special femei din Ucraina care întreabă de unde pot lua un medicament, de ce acte au nevoie, unde își pot găsi un job. O doamnă scria ieri că ar vrea să știe unde se pot face cursuri de română sau de engleză, pentru că ar vrea să-și trimită copiii la școală, însă nu înțeleg limba. Pe același grup sunt și foarte mulți români care cer, la rândul lor, ajutor pentru refugiații cu care țin legătura: de la cazare sau transport până la un anumit fel de lapte praf, cu care e obișnuit un bebe mic.

Mi se pare extrem de important – și de uman – să văd mobilizarea asta. Pentru că ne puteam lovi și acea gândire îngustă: „Ce pot să fac eu de unul singur? Mai bine să las organizațiile mari”.

Dar nu. Un singur om + încă un om + încă unul înseamnă un ajutor însemnat, care chiar face diferența. Nici ONG-urile nu se pot ocupa de tot fără sprijin, fără voluntari, mai ales având în vedere că sunt atât de mulți oameni care tot fug din calea războiului. Iar un mesaj, o întrebare, un sfat, toate lucrurile astea, care vin de la oameni ca noi, sunt dovezi că mai există bunătate.

Simplul fapt că o femeie din România a încercat să afle de unde anume ar putea cumpăra un anumit tip de lapte praf pentru un bebeluș ucrainean m-a emoționat. Cine n-are copii ar putea zice că nu contează, poate fi orice lapte. Așa e; orice lapte e mai bun decât deloc, dar, dacă poate fi găsit același, de ce nu? E greu de obișnuit un bebe mic cu alt fel de lapte și este un stres în plus pentru o mamă care tocmai a reușit să fugă dintr-un oraș bombardat.

Am dat doar un exemplu, pentru că l-am văzut recent și pentru că încă nu-mi iese din minte; sunt o mulțime de alte gesturi calde și empatice care parcă îmi redau încrederea în oameni.

Ieșind un pic din social media, acum câteva zile vorbeam cu o prietenă bună care-mi spunea că se tot gândea cum să facă să primească la ea acasă pe cineva din Ucraina. La ea acasă însemnând un apartament cu trei camere cu o singură baie în care locuiesc cinci oameni și două pisici. Singura variantă, îmi zicea, ar fi să mute unul dintre copii din camera lui (deci să stea trei oameni în living, doi adulți și un copil) și, în felul ăsta, să elibereze un dormitor. Se întreba însă dacă vor reuși să se descurce, având în vedere că nici acum, când sunt doar ei cinci, nu au loc să ia masa împreună. Încă n-a renunțat la idee, chiar dacă e clar că ar fi foarte complicat – deocamdată a făcut o donație.

Am văzut oameni care au apartamente goale pe care le oferă refugiaților. Alții care donează, cum am făcut eu și prietena mea, alții care traduc, alții care oferă o masă caldă. Oameni care pun o întrebare despre un anumit fel de lapte praf. Iar eu cred că toate modurile astea prin care ajutăm, oricât de modest, înseamnă foarte mult. Reprezintă un semn de bunătate și de umanitate, iar în momentul ăsta nu mi se pare că există ceva mai presus de atât.

P.S. Trebuie să menționez aici că am văzut și celălalt tip de comentarii, cel cu „de ce dați străinilor” și, pur și simplu, nu mă interesează. Vin de la oameni de un egoism teribil și care sunt convinsă că n-au făcut niciodată ceva pentru cei din jur. De atâția ani românii fac donații și pentru țara lor, construiesc spitale, ajută copiii gravi bolnavi și familiile foarte sărace. Cei care n-au văzut asta până acum o să rămână în continuare cu ochelari de cal și de acum înainte.

Foto: Annie Spratt / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post Cine sunt eroii acestor zile appeared first on Mara Coman.