Scriu destul de rar despre cărți, tocmai pentru că sunt convinsă că, pe lângă clasicul – și subiectivul – „cărți bune, cărți proaste”, există acel moment în care ai citit acea poveste. Nu e mare filosofie aici: mă refer la momentele în care simți ceva similar cu vreun personaj sau te afli într-un loc asemănător. La mine funcționează deseori; de exemplu, o carte slăbuță, pe care n-am putut s-o citesc când am cumpărat-o, mi-a făcut foarte bine la niște ani distanță, când eram într-un context apropiat de cel al autoarei.

Dar de ajuns cu explicațiile și justificările. La începutul anului am pus mâna pe „O viață măruntă” (Hanya Yanagihara). Îmi spuseseră niște oameni apropiați că trebuie să fiu într-o pasă foarte bună ca s-o pot citi, că altfel o să mă facă zob. Ce poate fi așa de trist și de tragic, mi-am zis, și m-am apucat de citit.

Recunosc că nu m-a cucerit imediat. Am citit prima parte destul de greu. E vorba despre patru prieteni care trăiesc în New York – într-un New York greu, dacă nu chiar imposibil plasat în timp, pentru că n-avem referiri care să ne ajute în sensul ăsta. M-am pierdut un pic printre poveștile celor patru, în special în serile în care eram obosită.

Și-apoi, de la un punct încolo, povestea se axează mai mult pe viața unuia dintre cei patru. Nu știu exact care a fost momentul în care m-a prins, în care abia așteptam să văd ce urmează, să descopăr și parcă nu-mi venea să las cartea din mână. Dar o lăsam: sunt pasaje care dor atât de tare, încât trebuia să mă opresc din citit. E incredibil cât de bine reușește autorul să descrie suferința – senzația e aproape fizică.

„O viață măruntă” e despre durere, dar și despre prietenie și dragoste, o dragoste sinceră și absolută, cum numai în ficțiune există; e despre renunțarea la tine pentru celălalt; despre traumă și abuz; despre convingeri atât de bine înrădăcinate care te fac să acționezi într-o anumită direcție și să influențezi, prin acțiunile tale, cursul lucrurilor.

Mi-a plăcut și m-a intrigat, așa că am căutat câte ceva despre autoare. După care mi-a plăcut și mai tare.

Am aflat că Yanagihara e jurnalist și că ăsta e al doilea ei roman. Pe primul l-a scris în 12 ani; la „O viață măruntă” a lucrat doar 18 luni. Pe mine m-a fascinat să citesc lucrul ăsta – cartea despre care vorbesc e complexă, are o mulțime de detalii, intră în viețile multor personaje, creează suspans. Aș fi zis că e genul de roman la care a lucrat ani întregi.

Am mai găsit diverse amănunte care au de-a face cu cartea: că a conturat personajele inspirându-se dintr-o colecție de fotografii salvate de-a lungul timpului; că a stat destul de mult singură în moteluri, așeptând-o pe mama ei; că a negociat cu editorul cărții, care sugera că, pe alocuri, e prea multă violență – și că n-a cedat. Că a întreaga poveste e o exagerare: a dragostei, a prieteniei, a violenței, a durerii.

„O viață măruntă” e pe lista mea foarte scurtă de favorite; au trecut niște luni bune de când am terminat-o să încă mă gândesc la ea.

The post Cartea care nu-mi iese din minte appeared first on Mara Coman.