M-am gândit și că am trecut prin atâtea împreună, că poate erați prea mici pentru greul care-a venit uneori peste noi.
Dar încerc să las toate astea în urmă și să mă bucur de cine suntem noi astăzi. Și de legătura asta de neclintit, de acest fel de dragoste pe care nimic n-o poate schimba.

O să fiu mereu lângă voi, o să vă iubesc întotdeauna, indiferent de ce decizii veți lua. O să vă iubesc așa cum vă iubesc și azi: până la cer și înapoi.

La mulți ani celor mai frumoase fetițe din lume!❤️

P.S.: Și scuze că am pus poză de când eram toate mici fără să-mi dați OK-ul :). Însă e o fotografie care-mi e tare dragă.

Foto: Alex Gâlmeanu

The post Până la cer și înapoi appeared first on Mara Coman.

Pe 14 octombrie 2018, când am împlinit 39 ani, eram în Sardinia, într-un press trip. M-am gândit un pic înainte să merg în deplasarea respectivă dacă asta vreau să fac de ziua mea. Nu locul era problema – Italia e țara mea preferată, deci nu-mi puteam dori să fiu în altă parte. Însă știam că voi fi departe de prietenii mei apropiați. Pe de altă parte, nici în București nu-mi făcusem vreun plan. Așa că mi-am propus să iubesc fiecare clipă din zilele pe care urma să le petrec în Sardinia, ceea ce am și făcut.

Eu n-am dat petreceri. De altfel, îmi amintesc foarte puține dintre aniversările mele. În copilărie, îmi „făceam” ziua, dar era cu stres. Nu știu cum de căpătasem deja anxietăți în școală (sau poate știu, dar e o altă discuție), însă îmi făceam tot felul de griji. Că n-o să ajungă bomboanele cu care îmi serveam colegii (aveam mult mai multe, oricum!). Că n-o să vină colegele invitate – dar veneau mereu. Pe scurt, răsuflam ușurată abia la finalul zilei, că a trecut cu bine și de data asta.

Nici de la 18 ani n-am amintiri frumoase, ba din contră. Plănuiam o petrecere de majorat, dar nu organizasem nimic concret în sensul ăsta, deși mai erau doar câteva zile până la evenimentul cu pricina. După care a urmat o tâlhărie la ai mei acasă, așa că acel octombrie s-a transformat în niște declarații la poliție, amprente, casa cu sus-n jos, niște frici, multe întrebări și, ani mai târziu, destule ore de terapie.
Mama îmi cumpărase bijuterii cadou, un lanț și o brățară din argint. Bănuiesc că au fost destul de scumpe, așa păreau, dar le-am purtat rar și, sincer, nu mi-au plăcut niciodată. Nu-mi amintesc de ziua mea, de pasul către maturitate, de dragostea mamei – ci de celălalt eveniment nefericit care ne-a dat peste cap pe toți. Le am și acum în fundul unui sertar și mi se strânge somacul de fiecare dată când le găsesc.

Cu istoricul ăsta, nu prea mi-a ars mie de organizat petreceri. Cred că am și povestit asta, că eu nu fac party-uri, altfel nu-mi explic ce s-a întâmplat când aveam 22 de ani și eram la primul meu job (redactor la Unica). Primul job a fost, de alfel, cel mai frumos – ca experiență, dar și pentru că acolo am cunoscut oameni care îmi sunt aproape și astăzi. Eram toți tineri, ne plăcea ce făceam și, de cele mai multe ori, era și fun. Cu toate astea, eu, ca de obicei, eram încordată de ziua mea. Adusesem ceva de băut și probabil prăjituri pentru colegi, nu mai știu sigur. Dar ei mă tot duceau cu vorba: Nu acum, stai să se termine programul. Și apoi: Stai să termine Câinele (cum era alintat art directorul nostru) de paginat nu-știu-ce și sărbătorim după.

Mă cam bosumflasem. Și-apoi un coleg (care mi-e prieten foarte bun și azi) m-a scos din birou, m-a dus la masă și mi-a zis să stau liniștită, că ne întoarcem și o să fie numai bine. Și-a fost: m-au așteptat cu luminile stinse și lumânări, cu muzică la maximum și cu o petrecere în toată regula. Îl chemaseră chiar și pe boyfriend-ul meu de atunci. Sigur avuseseră nevoie de aprobări speciale de la șefii noștri, pentru că lucram într-o clădire de birouri.
A fost minunat. Mi-au dat și lacrimile și mi le-am șters repede, să nu mă vadă careva. De altfel, nu mă impresionează nimic mai mult decât lucruri pe care le fac alți oameni pentru mine, fără să aștepte nimic în schimb.

M-am dus liniștită în Sardinia, ca să treacă și acel 14 octombrie și să pot să-mi văd de treabă. Doar că organizatorii aflaseră că e ziua mea, așa că cina s-a terminat cu tort și cântat la mulți ani. M-am emoționat ca o școlăriță. Am rămas împreună cu alți câțiva oameni și-am dansat până dimineața. A plecat DJ-ul, dar am pus noi muzică în continuare, am fredonat piesele preferate și-am băut prosecco. Am fost cu adevărat fericită și liberă; ambele senzații erau puternice și mă făceau să mă simt tare bine. Nu m-am simțit la fel de bine a doua zi, după doar trei ore de somn, dar astea sunt detalii.

După Sardinia, înapoi în București, îmi propusesem să mă văd cu cei apropiați (și care sunt în țară, că eu am și prieteni care s-au mutat din România) , să bem un pahar vin de ziua mea. Însă prietenii mei nu erau neapărat prieteni între ei, așa că urma să mă văd cu ei pe rând.

După care am decis că vreau să-i văd pe toți la un loc, nu unul câte unul. Ne-am strâns pe la 7 seara la Voila – devreme, că știam că se închide la 11 și-i promisesem lui Radu (owner-ul de la Voila) că plecăm până la ora respectivă. Nu ne-am ținut de cuvânt, eu și încă vreo doi prieteni am rămas chiar până foarte târziu, încât o vreme mi-a fost jenă să mai dau ochii cu Radu. N-a fost neapărat o petrecere (sau a fost?), dar a fost o seară minunată în care m-am simțit din nou fericită și liberă, dar și recunoascătoare: mă uitam la cei din jurul meu și mă tot gândeam cât sunt de norocoasă să fiu înconjurată de prieteni așa de buni. N-am zis asta cu voce tare (și scuzați-mi dulcegăriile, dar măcar de ziua mea am voie 🙂 ), dar mă uitam la fiecare și-mi ziceam cât de mult îi iubesc.

Mi-a părut rău doar că am așteptat atât de mult timp ca să petrec o seară cu ei toți.

Am primit cadou superba și grandioasa Roma. A fost memorabil și-am făcut exact ce-mi place mie, cu plimbat prin piețe și căutat mici restaurante de familie. A fost soare, am umblat în tricou, ca vara, am mers pe jos și m-am simțit din nou fericită și liberă și iubită. Am scos limba la cei 40 de ani și m-am gândit din nou că sunt norocoasă. Mi-era bine și nimic altceva nu conta.

Fără Italia, fără petreceri. Știu că pot să fac ceva restrâns, dar nu m-aș simți în largul meu.  În anul pandemiei, mi-am propus lucruri puține și modeste. Sper ca, peste ani, să mă gândesc cu drag și la ziua asta, să știu cum a fost când am împlinit 41 de ani și să mă bucur. Să nu fie încă o aniversare despre care să nu-mi amintesc nimic, că din astea am adunat prea multe.
O să beau un vin bun diseară, o să mâncăm tort (că se bucură fetițele) și-o să petrecem foarte restrâns, în familie. O să mă îmbrac frumos și-o să facem și niște poze, să le găsesc peste doi, trei, zece ani.

Și, când s-o mai potoli nebunia și cel mai cunoscut virus, tare aș mai vrea să-mi strâng din nou prietenii și să stăm la povești până dimineața.

La mulți ani și vouă!

The post De ziua mea appeared first on Mara Coman.