Cele mai mari frici ale mele sunt cele de spital și de boală. Se contopesc una cu alta – și n-ar trebui – dar mintea mea le percepe ca pe una singură. Chiar și acum, când am început să scriu, am folosit inițial singularul („cea mai mare frică…”) și-am modificat apoi, ca un grammar nazi ce sunt uneori.
Spital – aici intră clinică, policlinică, laborator de analize etc. – și boală sunt lucruri diferite, desigur, nici n-ar trebui să irosesc prea multe cuvinte scriind despre asta. Însă le scriu pentru mine, nu pentru voi: aș vrea să înțeleg, o dată pentru totdeauna, că spital înseamnă și vești bune. Doar e locul ăla în care te duci și când nu te doare nimic, să-ți faci un control de rutină și să afli că ești bine. E locul în care, atunci când nu ești bine, primești tratament și te însănătoșești. De foarte multe ori, este locul unde se salvează vieți.

Dar eu n-am crescut într-o epocă în care oamenii trăiau după principiile de mai sus, cel puțin nu cei din jurul meu. Nu. În copilăria mea, vorbele „trebuie să mergem la spital”, ba chiar și „trebuie să mergem la un consult”, băgau pe toată lumea-n sperieți. Și pe-ai mei, și pe mine. Mersul la doctor era ceva ce se întâmpla rar și, când se întâmpla, rămâneau traume. Empatia medicilor și a asistentelor era ceva sub nivelul mării. Nu știau să se poarte cu copiii și, oricum, ăsta era ultimul lucru care-i interesa. Îmi amintesc cum, la șapte ani, am vrut să pedepsesc o vrăjitoare care-mi lua sânge și-am tras mâna brusc în timpul operațiunii. Maică-mea era să leșine; taică-meu s-a oțărât teribil; vrăjitoarea nu mai știu ce-a făcut, dar a răsuflat ușurată că acul seringii doar s-a îndoit și nu s-a rupt în mâna mea. M-a certat. Și tot vrăjitoarea a câștigat bătălia: a venit cu vreo patru indivizi care să mă țină. Doi în stânga, doi în dreapta – cadrul perfect ca să mă-nțepe, nestingherită, și-n cealaltă mână.

Asta-i doar una dintre pățaniile mele cu spitale, policlinici, medici și asistente. Nu e vreo poveste senzațională, însă descrie destul de bine impresia despre spital și personal medical cu care am pornit în viață. Am mai întâlnit apoi și alte vrăjitoare și zmei înarmați cu seringi ascuțite și stetoscoape reci, care mi-au bântuit visele în copilărie și-n adolescență. Am fost convinsă că asta-i regula, că-n spital lucrează toate personajele alea înfricoșătoare din basme. Dar când am devenit mamă, mi-am propus să găsesc pentru fetițele mele un loc care să le amintească de povești frumoase și-n care oamenii să fie buni și calzi. Așa cum sunt și zânele.

Încă sunt în alertă când calc într-o insituție medicală, în ciuda faptului că, de foarte multe ori, nevoile mele sau ale copiilor mei se pot rezolva într-o clinică privată (aka fără vrăjitoare). Așa eram și când m-am dus la deschiderea The Light,cea mai mare policlinică privată de pediatrie din București, parte din Rețeaua de sănătate REGINA MARIA. Mă așteptam ca totul să arate senzațional, mai ales că în seara respectivă era inaugurarea. Dar tot aveam un ușor disconfort, că știam eu că e deschiderea unei policlinici. Private, da, cu servicii premium, da, însă tocmai v-am spus cu ce pățanii am pornit eu la drum. Genul de întâmplări care lasă urme grave – serios acum, eu mă duceam la o petrecere, nici măcar la vreun consult, deci aveam zero motive de stres. Desigur, neliniștea mea s-a evaporat când am ajuns și m-am convins cu ochii mei că vrăjitoarea cea rea n-a reușit să-și găsească job într-o clinică privată.

Și m-am gândit, atunci, cum ar fi fost dacă, copil fiind, aș fi primit tratament într-n loc ca ăsta. M-am uitat și eu în jur – și vedeți și voi în poze – la toată grija cu care a fost amenajată policlinica. Mi-am zis că, mai mult ca sigur, cine a creat locul ăsta iubește foarte mult copii. Pentru că aici sunt norișori și baloane, scaune colorate și căsuțe la vestiar, sunt cabinete de consultații cu pereți roz și jocuri interactive. Și-un pian proiectat pe podea la care „cânți” dacă pășești pe clape. Aici lucrează zâne care-i consultă pe cei mici cu stetoscopul curios, cu spatula vorbăreață și le aplică, dacă e nevoie, o compresă bândă.
Mai sunt și flori naturale în ghivece. Contează? Poate o să vă întrebați asta, dar chiar contează. Înseamnă că unor oameni chiar le pasă de cum arată policlinica în care îi vor primi pe micuții pacienți, că nu fac lucruri la întâmplare și că-și iau timpul necesar ca să aibă grijă de o floare. Știți doar că numai oamenii buni iubesc florile, nu-i așa?

Desigur, nu e doar frumos și-atât. E vorba despre un centru medical complex, cu servicii integrate pentru copii și adulți: aproximativ 2000 metri pătrați, 19 cabinete pentru consultații (15 pentru copii și patru pentru adulți), șase cabinete destinate tratamentelor, vaccinărilor, alăptatului și investigațiilor, două spații de joacă și un spațiu pentru parcare cărucioare, o zonă de lounge pentru adulți, o sală de conferințe destinată ședințelor medicale și workshop-urilor cu părinții. Policlinica The Light oferă servicii complexe și integrate de pediatrie și vine cu un concept nou, baby care, devenind astfel centru de referință la recoltarea pentru copii.

Vreau să mai spun că tot în clădirea The Light s-a deschis a patra clinică Kinetic Sports & Medicine,parte a Rețelei de sănătate Regina Maria. Eu am mai scris despre Kinetic Sports & Medicine când am fost acolo cu fetițele mele – deși am fost în alt sediu. Cel de aici, de la The Light, are două cabinete pentru consultații, 11 cabinete de fizioterapie și terapie manuală, servicii de biomecanică și două săli de kinetoterapie pentru adulți și copii. Clinica e recunoscută inclusiv de sportivi de performanță (Simona Halep și Horia Tecău s-au tratat aici).
O să le fac și eu o vizită curând, să văd ce-i cu durerea de la tendonul ăla, care nu-mi mai dă voie să alerg.

The post Locul în care fricile dispar appeared first on Mara Coman.