Când am stabilit cu colegele mele din #ACinceaPutere să scriem despre dragoste mi-au venit în minte, ca niște flash-uri, tot felul de întâmplări: cum am vrut eu să mă mut într-un alt oraș la 20 de ani, cum m-am îndrăgostit la un concert, cum așteptam să se facă 10 seara ca să pot da telefoane interurbane, cât am suferit în liceu pentru că părinții mei nu voiau să audă că am prieten și cum era cât pe-aci să mă mărit din cauza asta.

Ah, și de câte ori am suferit ca un câine… Durere din aia de simți că te rupi în două, că nu ai aer, că nu e nimic care să te aline și că n-o să treci niciodată peste. Am fost și-acolo, am folosit și cuvinte mari.

Fără să am pretenția că sunt o mare pricepută, cred, totuși, c-am învățat câte ceva despre dragoste. Cel puțin în teorie :).

Aceasta este, pentru mine, o afirmație foarte periculoasă. Când eram mai tânără, mi se părea dovada supremă de dragoste, așa cum o găsisem eu în filme și-n cărțile pe care le citeam. Să-ți dai voie să simți asta, s-o crezi, să te afunzi în tot ce înseamnă declarația asta.

Aveam să învăț, pe propria piele, două lucruri: Primul, că pot trăi fără el.
Al doilea, că expresia conține o doză de dependență extrem de nesănătoasă în relații. Și așa ajungem la punctul doi:

Să ai spațiul tău, să ai libertate, să poți sta în picioare și fără celălalt.

M-au costat mult timp și multe lacrimi să învăț asta. Multe dintre relațiile noastre sunt temporare și – fără să pornești neapărat cu ideea asta în minte – mi se pare extrem de important să nu depinzi (emoțional sau material) de nimeni. 

Știu că nu e deloc romantic, dar realitatea e că, deseori, oamenii din viața noastră pleacă. Ne părăsesc. Sau se transformă. În cel mai rău scenariu, pier.
Cu toată durerea care vine în astfel de momente, trebuie să fim pe propriile noastre picioare.

Mi se pare ceva atât de evident că nici nu știu să explic :). Pe scurt, nu mai am răbdare să fiu într-o relație în care sunt suspicioasă. E ceva ce simt că nu mai pot duce. Doare prea tare.

Am nevoie de onestitate, respect, am nevoie să știu că omul de lângă mine e prezent.

Știi cum e să suferi din dragoste și să-i spui respectivului că ești bine, mersi? Am făcut asta ani în șir. Mi se părea că e singurul răspuns posibil.
La orice vârstă, inclusiv discuțiile cu prietenele mele se învârteau în zona asta: cum să ascunzi că doare, cum să pară că nu-ți pasă.

Pe când făceam terapie, am discutat despre asta cu psihologul meu, iar el m-a întrebat, vădit uimit: „De ce să ascundeți?”

Nu-mi pusesem niciodată problema așa. Chiar, de ce să ascund? Ca să se simtă celălalt liniștit și împăcat, că nu mă doare? Ca să par puternică?

Țin minte că, la scurt timp după discuția asta, i-am spus respectivului că m-a rănit. Era o realitate pe care trebuia s-o știe (doar trebuie să fim conștienți de efectele pe care le au deciziile noastre) în locul clișeului „hai să rămânem prieteni”.

Nu știu ce-a însemnat pentru el, dar pentru mine a fost o revelație: mi-am luat o piatră de pe suflet.

Depuneam atât de multă energie în a demonstra că nu-mi pasă, că nu sufăr, încât acel „m-ai rănit” mi-a rezolvat o mare parte din problemă.

M-am și enervat :)). Asta e genul de propunere care vine, de cele mai multe ori, de la cel care-a făcut un c*cat, dar vrea să doarmă liniștit. Și încearcă să delimiteze lucrurile: n-a mers relația, dar uite ce bine ne înțelegem noi.

Oameni buni, nu există așa ceva. Sau există, în cazuri rare și e nevoie de foooarte mulți ani ca să transformi o fostă realție într-o prietenie sinceră.

În rest sunt doar niște vorbe menite să-l facă pe om să nu se simtă prea prost, dar și să-i dea ocazia să te sune când are chef sau când are nevoie.

Doar așa fac prietenii, nu? 🙂

Astea sunt două dintre lucrurile pe care mi-a fost cel mai greu să le spun, dar care au cântărit cel mai mult în relații. Mai ales atunci când are cine să le asculte și să le aprecieze.

Pentru mine, vorbele astea reprezintă o declarație de dragoste.

Nu mi-a picat bine când am ajuns și eu la concluzia asta (și mi-a luat ceva), dar o relație are nevoie de timp și atenție.
Poate că pare banal, dar doi oameni care nu se văd decât în weekend nu vor rămâne o viață întreagă împreună.

Toți suntem ocupați, toți avem treabă. Dar sunt foarte puțini oameni în viața noastră care merită cu adevărat să le dedicăm timp și atenție. Să nu uităm ce filme le plac, unde ar vrea să meargă, ce ar vrea să mănânce sau să citească. Nimicurile astea înseamnă grijă, interes, empatie.
Înseamnă „te iubesc”.

Mă opresc aici, deși mai am multe de spus. Cine știe, poate scriu și episodul 2 :).

Foto: Boys in Bristol Photography / Unsplash

Colegele mele din #ACinceaPutere și-au exprimat și ele punctul de vedere e pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post 7 lucruri pe care le-am învățat despre dragoste în 40 de ani appeared first on Mara Coman.