Am mai scris și-am mai spus că-mi place să citesc memorii, c-am descoperit mereu o plăcere în a afla cum au trăit niște oameni și ce anume i-a făcut să creeze, indiferent de domeniu. Așa că ar fi trebuit să ard de nerăbdare să văd Distanța dintre mine și mine, documentarul cu și despre Nina Cassian.
Dar nu.

Eu, cu ideile mele preconcepute, mi-am imaginat că-i o producție grea și intelectuală, genul de film pe care trebuie să-l vezi de două ori ca să-nțelegi ce-i cu el. Habar n-am de ce aveam senzația asta. Așa că, sinceră să fiu, m-am dus la premieră doar pentru că-i promisesem lui C.
Bine că m-am înșelat: nu m-am plictisit nici o secundă.

Mi-a plăcut atât de mult, că am vrut să scriu despre el. Mi-a plăcut femeia asta fascinantă, felul în care bea whisky și în care fumează, poveștile ei savuroase, amintirile, filmările din arhivă, replicile, discursul. Nu știam mai nimic despre Nina Cassian, uitasem chiar și de Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru (pe care acum, după film, mi-a cumpărat-o un prieten pentru fetițele mele).

Habar nu aveam cum au scris oamenii ăștia în timpul comunismului. Știam, desigur, de cenzură, dar nu cred că m-am întrebat vreodată ce înseamnă concret și cât de departe poate merge.

În anii ’50 s-au interzis metaforele.

Vă puteți imagina așa ceva? Să scrii poezie fără să folosești metafore? Să mergi în fabrici unde oamenii spuneau la microfon cum ei nu înțeleg versurile, nu știu ce mesaj transmit, că sunt niște „cuvinte înșirate”? Și erau încurajați să spună asta, doar erau reprezentanții poporului. Mă rog, măcar erau sinceri – acum toți se prefac că înțeleg.

Distanța dintre mine și mine a însemnat, pentru mine, multă emoție. Am râs, m-am întristat, mi-a trezit nostalgii. Nu știu dacă filmul ăsta poate să emoționeze la fel de mult pe cineva care n-a trăit deloc în comunism, însă, în mod clar, e o bijuterie.

Mai jos, câteva dintre replicile efervescente ale Ninei Cassian. Mergeți la filmul ăsta, e de ieri în cinematografe.

Despre uniformizare

Mi-era foarte rușine că am așa niște mâini delicate, de om care clar că nu a făcut munci manuale și care clar e o mic-burgheză. Și că am așa un nas, sunt așa de evidentă!
Nu știam cum să mă șterg, ca să nu fiu vizibilă, că atunci voiam să fac parte…
…din masă.

 

Despre îndoieli

Mă rog, am fost făcută decadentă, formalistă, dușmănoasă față de popor, înfierată, da’ atât de pe nedrept! Am resimțit-o ca pe un atac personal, foarte violent. Dar m-am gândit: poate, cine știe, ei au dreptate. Partidul are dreptate că nu sunt pentru popor aceste poezii?

 

Despre cenzură

(…) și nu era acolo nimic, vai de mine, decât puțin meșteșug, eventual. Dar, nu, nicio poezie nu mi-a fost agreată.

 

Despre dragoste

Și cel mai trist lucru în viață este a nu iubi.

Tot despre dragoste 🙂

De când mă știu am fost îndrăgostită: ba de băiatul de la parter, ba de un actor de cinema. Deci, au fost două mari iubiri: aceea obsesivă de la 15 ani, Ali Ștefănescu, și-au fost niște relații importante: una cu Marin Preda și alta cu un regizor de film de altminteri, Slavomir Popovici.
Și în rest am mai avut două amourete, care poate merită semnalate, dar unul din ele mai e-n viață și-așa că nu-l pomenesc.

Despre critică

Vă dați seama că la vârsta mea literară, ca să nu vorbesc de celalaltă, mi-e greu să depind exclusiv de un verdict, fie el elogios sau negator.
E, ar fi neserios, nu?, să mă ghidez sau să aflu că exist acuma de la ceilalți.

Despre discriminare

(…) eu accept să se discute despre lirica feminină cu condiția să se discute tot atât de mult sau mai mult despre lirica masculină. Ceea ce firește nu se va discuta niciodată… N-am auzit în istoria literaturii vreun capitol închinat liricii masculine.

Din nou despre cenzură

Adevărul e că cenzura la un moment dat mai închidea un ochi și ne mai lăsa în pace.
(…) aveau dreptate, cu o poezie nu se schimbă un regim.

Și despre diplome

Din clasa întâia primară nu am mai luat vreodată un premiu întâi.

The post De ce mi-a plăcut atât de mult documentarul despre Nina Cassian appeared first on Mara Coman.