Acum vreo cinci ani nu conduceam, nu știam să înot, să schiez, să merg pe bicicletă. Între timp am învățat o parte din lucrurile astea, dar cel mai mare câștig a fost sentimentul de bucurie neașteptată pe care l-am simțit când am pedalat prima dată sau când am reușit să înot câțiva metri în piscină.

Insist asupra senzației de fericire pentru că nu era inclusă în nici unul dintre pachetele de cursuri pe care le-am cumpărat. Sigur că bănuiam c-o să mă bucur dacă voi învăța să înot, dar a fost mai mult decât atât. Un soi de euforie.

Mă simțeam atât de bine, încât am povestit tuturor despre victoria mea. Și m-am întrebat de ce nu mi-am oferit asta mai devreme.
Răspunsul e simplu: pentru că habar n-aveam că un lucru relativ neînsemnat mă poate bucura atât de mult.

M-am tot gândit la asta și cred că fericirea care a venit la pachet cu prima lungime de piscină parcursă înot nu are legătură cu înotul în special, ci cu faptul că am reușit ceva ce nu credeam că pot.
Că am făcut ceva pentru mine și pentru plăcerea mea.

În alergătura de zi cu zi, uităm de noi înșine. La fel făceam și eu, eram ultima pe lista mea de to do.

Când vorbeam despre mine și spuneam că nu știu să fac toate lucrurile de la începutul acestui articol, nu-mi trecea prin cap să și schimb ceva.
Pur și simplu așa mă caracterizam; aveam impresia că, dacă n-am învățat toate lucrurile alea cât am fost copil, nu mai am timp și răbdare pentru așa ceva.

Într-o zi, însă, o prietenă de vârsta mea mi-a zis că s-a înscris la un curs de înot. N-am stat prea mult pe gânduri și am întrebat-o dacă aș putea să vin și eu – cu toate fricile la pachet. Nici măcar nu mi-am pus mari speranțe, voiam doar să încerc.

M-a ajutat că eram într-o stare bună, fără drame mari la orizont. Dar încă lucram la revistă și era ușor complicat să-mi programez orele de înot.

Prima dată când am mers la piscină în pauza de prânz am ajuns plină de nervi. N-aș fi plecat de acasă dacă n-aș fi avut o programare fermă – mă scoseseră din minți niște emailuri și numai chef de înotat nu aveam.
Dar m-am schimbat, am intrat în piscină, mi-a spus instructorul să respir de câteva ori și atunci s-a produs magia: după cinci respirații eram relaxată.

Apoi am avut acel wow moment când am fost în culmea fericirii după ce-am înotat un pic. Aș fi dat orice pentru acea senzație, așa că am vrut s-o recreez urmând aceeași rețetă: să încerc să fac ceva pentru mine, eventual învățând un lucru nou. Și a funcționat.

Între timp am reînceput să conduc și aproape am învățat să merg pe bicicletă. Treaba cu schiul nu mă atrage deocamdată. Mai am de lucrat și cu înotul – am întrerupt la un moment dat în pandemie și aș vrea să reiau. Și pentru că vreau să învăț să înot așa cum trebuie, dar mai ales pentru cât de bine îmi face la cap.

Dacă atunci când vorbim despre înot, condus, schi, majoritatea consideră că e indicat să ai un instructor, lucrurile stau altfel cu mersul pe bicicletă. Am auzit diverse, de la „nu știam că există un astfel de curs” până la „nu aș da banii pe asta”.

Ei bine, eu i-am dat. Și nu-mi pare rău deloc. Mai mult, le-am înscris și pe Ioana și Maria (care au învățat mai repede și pedalează mai bine decât mine).

Cei mai mulți sceptici mi-au zis că ei au învățat într-o după-amiază.
Vasilescu, care e unul dintre ei, mi-a povestit cum îi zicea taică-său că-l ține de șa până când și-a dat seama că, de fapt, nu-l mai ținea și că pedala singur.
De altfel, cred că e cea mai răspândită metodă prin care cei din generația mea au învățat să meargă pe bicicletă, la fel cum, ca să înoate, erau aruncați în piscină.

Or fi dat rezultate metodele astea, dar eu exact asta încercam să evit.

Am urât de fiecare dată când cineva mi-a zis: „Dă tu din mâini și din picioare, că te țin eu”, ca apoi să-mi dea drumul în mare.

OK, e evident că nu m-am înecat, dar e oribil să înghiți apă sărată, iar sperietura te poate ține de apă pentru tot restul vieții.

Din cauza acestor gen de trădări n-am vrut să aud de nici un prieten care se oferea să mă învețe să înot sau să pedalez.

Acesta a fost motivul pentru care m-am bucurat că da, există în București un curs de mers de bicicletă pentru adulți.

Pentru că, atunci când m-am înscris, n-am cumpărat doar know how-ul instructorului, ședințele din parc și acces la lecțiile video, n-am cumpărat doar răbdare, ci și ceva extrem de important: ÎNCREDERE.

Acestea fiind zise, eu sunt dovada vie că poți învăța să înoți sau să pedalezi și fără să te mintă cineva că „te ține”.

Vă spun asta pentru că la început mă gândeam că o să fiu singura ciudată. Nope. Am fost la un moment dat într-o grupă cu două doamne, altă dată cu doi domni.

Nu știu dacă sunt vreodată mai mult de trei oameni într-o grupă (eu am fost doar în grupe de doi sau trei), dar anumite zile în care voiam să-mi fac programare erau fully booked.

Deci nu, nu suntem așa puțini noi, cei care n-au învățat să pedaleze crezând că-i ține cineva de șa. Iar dacă genul ăsta de amintire v-a făcut să vă temeți de bicicletă, încercați și varianta cu un instructor.

Nu de alta, dar pierdeți ceva foarte mișto.

Foto principală: ZSun Fu / Unsplash

The post Am fost la un curs de mers pe bicicletă, iar internetul mi-a explicat că nu aveam nevoie appeared first on Mara Coman.