În liceu am suferit cel mai tare din cauza celor care-mi judecau corpul și hainele. Eram foarte atentă ce port pentru că îmi doream să nu mai aud bărbații strigând după mine pe stradă, așa că încercam să-mi ascund trupul.
Am mai povestit în câteva rânduri că eram înaltă și slabă, prea slabă pentru ceilalți.
Dar mi se pare irelevant să vorbesc despre “defectele” mele de atunci, fie ele reale sau inventate.

Mă uit la pozele din anii ăia și mă văd frumoasă, pe atunci nu aveam deloc aceeași părere. Iar nesiguranțele mele erau alimentate din momentul în care ieșeam din casă.

Am făcut o pauză de scris, am stat minute în șir cu ochii la marea liniștită din fața mea și m-am întrebat când am început să am dubii legate de felul în care arăt. Cred că ideea mi-a fost sădită de mică, de părinți, pentru că eram “prea slabă”.

Îmi amintesc constant despre discuțiile legate de lipsa poftei de mâncare, de cavit și vitamine efervescente care se găseau greu și care ar fi trebuit să facă minuni.

N-au făcut 😊, din fericire, aș zice acum. Am fost un copil înalt, slab și sănătos, și, contrar așteptărilor mei, “n-am pus nici un pic de carne pe mine”. Cel puțin nu cât am locuit cu ei.

Colegi de școală și necunoscuți de pe stradă mi-au spus, în repetate rânduri, că sunt piele și os, așchiuță, că am scobitori sau sticks-uri în loc de picioare, că semăn cu un schelețel, că mă suflă vântul, că-mi poți număra coastele, că pot strânge apă în claviculă sau că am arme albe în loc de coate.

În anii 90 nu vorbea nimeni despre body shaming sau despre bullying (care vine la pachet), nu știam nici măcar că există conceptele astea, nu știam cum să reacționez sau cu cine să vorbesc. Dacă mă necăjeam, însemna că n-aveam simțul umorului, deci ideea era, pe cât posibil, să ignor.

Erau anii libertății nebune, când totul părea permis. N-aveam nici cărți, nici filme care să ne învețe ceva despre acest subiect, iar părinții noștri erau la fel de neștiutori.

Tocmai mi-am dat seama că încerc să găsesc o scuză generației care practica shaming-ul fără să-i știe numele, punând asta pe lipsa educației sau a surselor de informare.
Dar iată că acum le avem la îndemână, în articole de pe internet și în filme, în social media și în cărți. Sunt subiecte pe care le abordăm cu prietenele, la terapie sau în ședințele cu părinții. Ne transformăm în dragoni când copiii noștri sunt victime ale unor astfel de comportamente.

Și, cu toate astea, body shaming-ul nu doar că e din ce în ce mai prezent în viețile noastre – e și mai agresiv. Ba, mai mult, nu mai vine doar din partea bărbaților.
Încă rămân mută de uimire când aud o femeie comentând răutăcios despre felul în care arată altcineva.

Nu-mi vine să cred că, în 2022, sunt oameni care cred corpurile noastre trebuie să se încadreze în niște tipare. De altfel, nu știu dacă problema e ce cred alții, ci faptul că-și exprimă public părerile, că judecă și că arată cu degetul.

În primul rând, vorbim despre asta.
Dacă acum 20 de ani nu știam să le spunem pe nume acestor comportamente toxice, acum știm. Și trebuie să discutăm despre ele cu copiii noștri, trebuie să îi învățăm să le recunoască și, atunci când e posibil, să le taxeze. Să le explicăm că sunt niște preconcepții dăunătoare.

Orice corp este doar un corp, indiferent de formă, vârstă sau gen. E cel care ne duce la plimbare, la alergat, la dans. Cel care simte și mângâierea, și durerea.
Fiecare trup este unic. Nu există două identice.

Dar da, un trup este și o imagine în oglindă. Mult comentat și criticat – nu doar de ceilalți, ci și de noi înșine.
Eu, una, am avut nevoie de mult exercițiu ca să-mi iubesc corpul, cicatricea de pe genunchi sau felul în care îl transformă într-o rochie. Să-l iubesc fără să-i mai găsesc defecte, fără să-l compar cu alte trupuri sau cu diverse standarde în care nu se încadrează.

De fiecare dată când mă încearcă îndoiala, încerc să-mi amintesc că nimeni altcineva nu are dreptul să aibă păreri despre cum arăt. Și că, oricum, tiparele nu mi-au plăcut niciodată.

Foto: Milada Vigerova / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Am crescut fiindu-mi rușine de corpul meu appeared first on Mara Coman.