Se numește Luminița Stoica (sper că e numele real) și este unul dintre oamenii care îmi lasă des comentarii aici, pe blog. Nu pe Facebook, nu pe Instagram – că așa mi-ar fi fost mai ușor să iau legătura cu ea.

Luminița îmi citește articolele la scurt timp după ce le public și, de cele mai multe ori, înainte să le postez în social media, ceea ce mă face să cred că ori e abonată prin RSS și primește un email imediat ce scriu ceva nou, ori intră zilnic aici, pe blog.
Probabil că e varianta a doua.

Din câte știu eu, Luminița e din județul Bacău. Posibil dintr-o comună care se numește Răcăciuni, dar n-aș băga mâna în foc pentru asta.

Iar aici e unul dintre comentariile pe care mi le-a lăsat:

I-am scris Luminiței pe email, dar nu mi-a răspuns. M-am gândit că e posibil să fi lăsat, pentru comentarii, o adresă de email pe care o folosește mai rar.

Am căutat-o pe social media, dar ori nu suntem prietene, ori nu recunosc eu contul.

Așa că m-am gândit să scriu aici. Poate o cunoașteți voi sau, poate, mâine dimineață când va intra pe net va căuta blogul meu și va descoperi că, de data asta, am scris un articol special pentru ea.

Luminița, vreau să vorbesc cu tine în privat. Am o surpriză pentru tine și cred că e una care te va bucura. Dar, pentru asta, trebuie să iau legătura cu tine.

Poți să-mi răspunzi la emailul pe care ți l-am trimis sau poți să-mi scrii mie pe mail, la maracoman@gmail.com, pe Facebook, aici, sau pe Instagram, aici.

Oriunde îmi scrii, te rog, dă-mi numărul tău de telefon, să te pot suna.

Eu chiar sper că vom vorbi mâine. 🤗

Foto Unsplash+ și Getty Images for Unsplash.

The post O caut pe Luminița appeared first on Mara Coman.

Nu știu să înot.
Paradoxal, iubesc extrem de mult marea, deși am petrecut vacanțe întregi fără să intru în apă.
Da, deloc. Nici măcar așa, cu picioarele.

Când m-au invitat niște prieteni într-o vacanță cu barca, pe mare, am zis – evident! – , nu.
Când am fost la mare cu fetele mele și cu prietena mea, le-am așteptat, răbdătoare, pe plajă.
Când am primit o invitație la piscină am spus nu: acum, serios, ce să fac eu la piscină?!
Când am fost în concediu la Marea Roșie și toată lumea făcea snorkelling, mi-am zis, cu ciudă, că mai sunt și alte lucruri frumoase în viață.

Când prietena mea m-a întrebat dacă nu merg cu ea la lecții de înot, i-am spus tot nu. Ba am și râs că i-a venit ideea asta:

Ai uitat? Mi-e frică de apă. Mă panichez dacă nu mai simt fundul piscinei sub picioare; ba, uneori, chiar și când îl simt. Și am 40 de ani, ce să mai caut eu la cursuri de înot, cu copiii?

Chiar nu am cum. Îmi e imposibil.
Fetițele mele au școală, nu pot să le duc la bunicu’.
Și nici măcar nu e vorba de două, trei zile, ci de o săptămână întreagă.
Bona nu s-ar muta la mine o săptămână. Ar trebui să le ducă și să le ia de la școală pe fete în fiecare zi. Să le și gătească.
Și cum să lipsesc atâta timp de la birou? Șefa mea nu ar fi de acord să plec.
Mai am un proiect freelance, am semnat deja contractul. Va trebui să lucrez de la distanță și nu pot să răspund în timp real. Mai sunt pe alt fus orar.

O să refuz.
O să spun că pur și simplu nu pot să plec de-acasă.
Dar îmi pare atât de rău! Simt că am nevoie de o vacanță ca de aer. Și n-am mai fost niciodată în Malaezia, o săptămână acolo m-ar fi ajutat să ies puțin din ritmul nebun de trezit la 6 dimineața-dus copiii la școală-birou-luat copii de la școală-gătit.

Dar nu pot să plec.

După prima lecție de înot, am ajuns acasă aproape plutind. Eram atât de fericită! Nu învățasem mai nimic, am respirat și-am dat din picioare, dar era minunat! Făcusem un pas spre ceva ce nu credeam că voi face niciodată.

După ce am reușit, pentru prima dată, să parcurg o lățime de piscină fără să pun picioarele jos, îmi venea să-mi dau un premiu. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, așa că am țopăit pe trecerea de pietoni. E unul dintre acele golden moments pe care le-am simțit în ultima perioadă.

Un altul? E previzibil deja. După toate argumentele cu care încercam să mă conving că NU pot pleca în Malaezia, am sunat bona. Ea mi-a zis da.
Toți ceilalți oameni care ar fi putut să mă împiedice să plec mi-au zis da. Până și fetitele mele.
Îmi amintesc senzația din după-amiaza aceea, când mi-am dat seama că pot să fac ce-mi doresc: era libertate.
M-am eliberat din carcera în care mă închisesem singură.

Mi-am dat seama că am o viață foarte frumoasă și că depinde doar de mine să-mi dau voie să mă bucur de ea.
Să nu-mi mai spun nu atunci când îmi doresc ceva și să mă gândesc, mai degrabă, ce aș putea face ca să-mi împlinesc visele.
Uneori e de ajuns un lucru foarte mic: să merg la un curs de înot sau să dau un telefon. Să încerc. Să fac ceva – nu doar să-mi pun piedici.
Cum ar fi oare să am astfel de momente de bucurie în fiecare zi?

OK, o să-mi spuneți, dar nu facem zilnic ceva deosebit, ceva care să fie memorabil. Și exact așa e. Dar pentru o stare de bine e nevoie de mult mai puțin.

În cazul meu, clipele de bine au venit atunci când m-am gândit mai mult la mine. O vreme am ținut chiar și un fel de jurnal, foarte scurt, în care notam lucrurile bune, momentele frumoase care îmi dau o stare de bine: o melodie ascultată pe repeat; o cafea bună dimineața; o zi cu soare în care să mă plimb singură zece minute; o întâlnire cu o prietenă; o pauză într-o zi aglomerată; două pătrățele de ciocolată.

Regula e doar să nu uit să țin cont de mine; să nu spun că merge și fără, ci să-mi ofer aceste mici clipe de bine.

Pare puțin, dar nu e.

De la ciocolată a venit și ideea de a scrie despre golden moments, pentru că Schogetten a lansat o ediție limitată de cinci sortimente de ciocolată delicioasă și fină, Schogetten Gold, cu ingrediente atent alese.
M-am bucurat ca un copil să descopăr aceste noi sortimente, mai ales că sunt niște combinații rar întâlnite. Preferata mea e cea cu fistic, iar fetițele au devorat-o mai întâi pe cea cu caramel. După care le-am împărțit și pe celelalte: cu cocos și migdale, alune și napolitană, dar și pe cea neagră cu alune.

Vreau să mai spun doar că într-o zi foarte aglomerată mi-am luat lângă mine două pătrățele de ciocolată și m-am trezit că zâmbesc, în ciuda nebuniei și a numărului de task-uri.

Da, uneori e nevoie de atât de puțin.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio
Coafură și manichiură: Endorphin Lab

The post Mi-e imposibil să fac asta appeared first on Mara Coman.