Deși nu sunt cea mai înfocată fană a drumurilor lungi cu mașina, de data asta chiar eu am fost cea care a propus să facem un concediu pe patru roți.
Urma vacanța fetelor și, tot gândindu-mă unde sunt șanse să avem vreme bună, am propus să mergem la Salonic. Apoi mi-am dat seama că până la Salonic am putea ajunge relativ ușor cu mașina. Și că ar fi o ocazie bună ca, de acolo, să dăm o fugă și până la Atena.

Eu mai fusesem în ambele orașe de câteva ori și mi s-a părut momentul potrivit să mergem cu toții. Mai întâi, pentru că e primăvară, anotimpul ideal de vizitat orașele grecești (vara poate fi irespirabil în Atena) și apoi pentru că fetele învață la școală despre Grecia Antică. Dacă tot vorbim despre zei, atunci să vedem Partenonul de aproape.

Cireașa de pe tort a fost mașina: o frumusețe de Alfa Romeo, un Tonale Hybrid în culoarea verde Montreal. Când am auzit că putem pleca cu Tonale nici nu mi-a mai trecut prin cap să caut bilete de avion.

În Salonic am stat doar două nopți, am luat la pas faleza și câteva străduțe din orașul vechi. Fetele m-au tras în toate buticurile cu suvenire, au vrut vată de zahăr colorată (mi se pare oribilă asta cu pigmenți și arome, dar nu sunt în target) și înghețată.
Le-am povestit că am fost cu ele în Salonic acum șase ani. Au ceva amintiri din vacanța respectivă, dar nici una despre oraș, nu li se părea nimic cunoscut – nici turnul, nici faleza, nimic.

Am căutat cazare cu parcare așa că n-am stat chiar în centru, dar am găsit o căsuță foarte frumoasă, cu curte. Ne-a plăcut.

În Atena am închiriat un apartament în Koukaki (mulțumesc prietenelor pentru recomandare, chiar a fost zona ideală pentru ce voiam noi să facem). Dacă aveți nevoie de parcare în zona asta din Atena, mergeți la cea de la metrou Syngrou, ca să nu pățiți așa ceva.

În oraș nu ne-am plimbat cu mașina, ar fi fost super stresant să căutăm parcări și nici nu mi-ar fi plăcut. Eu merg mult pe jos, cu metroul, cu autobuzul, așa simt că pot să cunosc un loc nou. Iar fetele au 12 ani, fac și ele 20.000 de pași lejer dacă le place unde sunt.

N-am de împărtășit vreun secret valoros din Atena pentru că nici fetele, nici Mihai nu mai văzuseră orașul, așa că am fost pe mood turistic clasic. Acropole, Plaka, Parlament, mâncare grecească.

Când am ajuns la Salonic, Ioana m-a anunțat că o doare puțin gâtul. Apoi, în prima dimineață la Atena, a avut o stare subfebrilă – nu chiar febră, dar de ajuns cât să o doară puțin capul. A fost o viroză ușoară, din fericire, dar de ajuns cât să-i creeze un disconfort și cât să mă îngrijorez eu.
Chiar m-am îngrijorat când Ioana a spus că nu vrea înghețată, ceva ce am auzit prima dată în viață.

Partea bună e că aveam medicamentele necesare cu mine (pediatra fetelor e minunată, vă spun) și că starea de rău n-a durat.

Al doilea motiv pentru care zic că n-a fost ușor: fetele sunt încă prea mici ca să se bucure de plimbatul pe străduțe, de descoperit cartiere și piețe, de apreciat arhitectura orașului – lucruri pe care le-am fi făcut dacă eram fără ele. Așadar, a fost nevoie de niște compromisuri.

Într-o zi am luat un ferry și am mers pe insula Aegina (care e suuuuperbă, iar vremea a fost minunată), iar în alta am mers cu mașina la Tempul lui Poseidon de la Capul Sounion.

E la vreo 70 de kilometri de oraș și, în așteptarea apusului, am stat vreo două ore pe plajă. Soarele a fost blând.

Lung în prima zi, dar nu chiar atât de obositor pe cât mă așteptam. Am ajuns la Salonic în vreo nouă ore, cu tot cu diverse opriri pe traseu: odată ce trecem granița, fetele intră în magazinul fiecărei benzinării să caute dulciuri care nu se găsesc la noi.

De condus a condus Vasilescu; eu eram cu ochii lipiți de somn (am avut multe de făcut în seara de dinainte de plecare) și voiam să n-am nici un fel de grijă. Așa că prima impresie despre mașină vine din punctul de vedere al pasagerilor: am fost fericite, și eu, și fetele, că Tonale e foarte spațioasă și comodă. Până și eu am adormit un pic, deși de obicei sunt cu ochii pe semnele de circulație, limite de viteză și mă asigur, din reflex, la fiecare depășire.

Am remarcat finisajele atent lucrate, pielea fină în contrast cu accentele din aluminiu, ecranul mare, cu navigație și toate comenzile necesare. Restul lucrurilor aveam să le aflu pe parcursul călătoriei.

De exemplu, la un moment dat s-a aprins un bec roșu pe bord. Avea forma unei cești de cafea și ne avertiza că mergem de ceva vreme fără pauză, poate ar fi cazul să oprim un pic.

În aglomerația și nebunia din Atena, un șofer din fața noastră a pus frână brusc. N-am avut emoții, eram la o distanță rezonabilă, dar Tonale a noastră a ținut să ne anunțe printr-un sunet ascuțit că ne apropiem de o altă mașină.

Aaaa, și faza minunată în care Tonale nu voia să plece de pe loc pentru că șoferul nu avea centură. A scris Mihai despre asta, nu reiau și eu, dar mi se pare o idee foarte bună.

Poate că nu interesează pe toată lumea, dar eu am fost super încântată de senzori și de cameră. Așa pot și eu să parchez: cum ești relativ aproape de un obstacol, te anunță. Plus că vedeam tot în cameră când eram în marșarier, o plăcere.

Am condus și eu un pic pe drumul de întoarcere, era o porțiune mai liberă și chiar voiam să văd cum se simte mașina.

O plăcere! M-am și jucat puțin cu pilotul automat, voiam să văd dacă exagerează Mihai când spune că Tonale „merge aproape singură”.

Și nu, nu exagerează! Pe drumurile marcate, mașina știe să păstreze centrul benzii, frânează și ea dacă încetinește cel din față, ia curbele – serios! – mai lin și mai elegant decât Vasilescu.
Poți să-i setezi viteza maximă cu care să meargă sau o poți seta să circule cu viteza legală, pentru că vede indicatoarele și le respectă.

Să ne înțelegem: nu e o mașină de tip driverless. Nu-ți permite să iei mâinile de pe volan (țipă!, și bine face) și e nevoie să fii atent. Se poate întâmpla să ajungi pe un drum cu marcajele șterse sau cine știe ce altceva. Însă toate cele de mai sus o fac extrem de ușor de condus.

Nu că ne-a plăcut; aproape că nu ne mai înduram să dăm mașina înapoi.

P.S.: Nici una dintre fotografiile din articol nu are filtre. M-a ajutat soarele blând al Greciei, nu am simțit nevoia să modific nimic.

The post Road trip de la București la Atena appeared first on Mara Coman.