Am crezut că interviul meu cu arhitectul Francesco Fresa va fi relativ clasic: răspunsuri "corecte" și lipsit de dezvăluiri senzaționale. Într-un anumit fel, așa au și decurs lucrurile. Însă a fost o întâlnire care m-a mișcat și care, pentru mine, a lăsat urme – una dintre acele întâlniri pe care TREBUIA să le am.
Și cât de multe pot să facă niște oameni ale căror nume nici măcar nu le știm. Toată această mobilizare m-a făcut să-mi recapăt încrederea în umaniate.
Acesta nu este un articol de genul celor "cum am reușit să", pentru că, ei bine, N-AM REUȘIT. E o situație cu care mă confrunt și căreia nu i-am găsit o rezolvare până acum. Deci nu vă dau nici un sfat, dar primesc - dacă aveți voi vreo sugestie.
Festivalul de cinema italian contemporan a început de două zile, dar azi, mâine și poimâine mai sunt câteva filme care merită văzute. Sigur, pentru pasionați nu contează acest aspect, dar eu am fost surprinsă să aflu că un bilet costă... ei bine, nimic.
Nu știu cum vă simțiți voi zilele astea, însă eu reușesc să mă mai liniștesc puțin doar în momentele în care citesc o carte sau îmi pun căștile și ascult muzică.
Nu voiam pisică în casă - nici urmă de dubiu aici. Nu-mi trebuia nici o grijă în plus, nici un miorlăit, nici un fir de blană pe cearșafurile mele albe sau pe rochiile mele negre. Ei bine, pandemia nu mi-a adus doar o pisică, ci două.
Nu, articolul de mai jos nu este despre cartea self-help cu același nume (și pe care nici n-am citit-o), însă este despre cum să te ajuți pe tine și să faci exact ce zice titlul: să nu te mai îngrijorezi și să te bucuri de viață.
Singurul coșmar care n-a dispărut odată cu anii copilăriei mele e legat de apă. Mă trezesc speriată, în toiul nopții, dar întotdeauna înainte ca valul să ajungă la mine.
Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri