Acesta nu este un articol de genul celor "cum am reușit să", pentru că, ei bine, N-AM REUȘIT. E o situație cu care mă confrunt și căreia nu i-am găsit o rezolvare până acum. Deci nu vă dau nici un sfat, dar primesc - dacă aveți voi vreo sugestie.
Nu voiam pisică în casă - nici urmă de dubiu aici. Nu-mi trebuia nici o grijă în plus, nici un miorlăit, nici un fir de blană pe cearșafurile mele albe sau pe rochiile mele negre. Ei bine, pandemia nu mi-a adus doar o pisică, ci două.
Dacă și tu te-ai întrebat de multe ori cum ar putea să ajute like-urile și share-urile o cauză nobilă, acum avem răspunsul. Ia-ți două minute și citește mai jos.
În timp ce-și tăia atent în farfurie friptura de rață, cu crustă un pic crocantă, bărbatul cu care aveam o întâlnire m-a privit în ochi și m-a anunțat că trebuie să vorbim.
Nu, articolul de mai jos nu este despre cartea self-help cu același nume (și pe care nici n-am citit-o), însă este despre cum să te ajuți pe tine și să faci exact ce zice titlul: să nu te mai îngrijorezi și să te bucuri de viață.
În timp ce-i explicam fetiței mele că nu trebuie să plângă și să se teamă de medic - pentru că medicii ne ajută să ne însănătoșim - mă întrebam de ce eu nu pot să mă liniștesc. Și mi-am amintit. Mi-am amintit de ce, de fiecare dată când trebuie să merg la spital, se instalează frica.
De fiecare dată când un om apropiat îmi spune că se mută din țară simt un gol în stomac. Mă doare. Apoi mă gândesc că ar trebui să mă bucur pentru el. Și mă bucur, mai ales că prietenii mei plecați au vieți bune acolo unde s-au dus. Dar tot doare. Toate despărțirile dor.
Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri
