În timp ce-i explicam fetiței mele că nu trebuie să plângă și să se teamă de medic - pentru că medicii ne ajută să ne însănătoșim - mă întrebam de ce eu nu pot să mă liniștesc. Și mi-am amintit. Mi-am amintit de ce, de fiecare dată când trebuie să merg la spital, se instalează frica.
De fiecare dată când un om apropiat îmi spune că se mută din țară simt un gol în stomac. Mă doare. Apoi mă gândesc că ar trebui să mă bucur pentru el. Și mă bucur, mai ales că prietenii mei plecați au vieți bune acolo unde s-au dus. Dar tot doare. Toate despărțirile dor.
Într-o luni trebuia să merg la o ședință foto importantă, pentru coperta revistei la care lucram. Am făcut rapid în minte un excel complicat pe care orice părinte singur îl știe foarte bine. Cine duce copiii la școală, cine îi ia, cine stă cu ei, la cât te întorci acasă.
Pentru că ne strică nouă imaginea aceea idilică despre viața frumoasă și plină de privilegii de la castel. Nu contează că realitatea nu e așa, nu vrem să știm.
Acum un an n-aș fi crezul că e posibil să fac atâtea lucruri fără să plec de acasă. Ședințe pe zoom, școală și chiar și consultații online. Iar azi am scris despre ultimul lucru pe care l-am făcut fără să fie nevoie de contracte scanate, de semnături în original sau de distinsa mea prezență.
Mi-au trebuit mulți ani ca să învăț să mă bucur cu adevărat de ziua mea. Am planuri foarte modeste pentru azi, în anul pandemiei, dar o să fac cumva să rămân cu o amintire frumoasă.
Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri
