Eu m-am nascut in 1990. Cand am ajuns la adolescenta, problema era fix aceasi, in aceasi termeni la fel de virulenti. Cat am fost mica, si eu eram “doua bete-nfipte-n fund, aparat de mers pe drum”. Pe la 18 ani am mai luat in greutate. Si am devenit “cat o vaca” (dupa vorbele… celor care nu ar fi trebuit sa imi spuna niciodata asa ceva…) – purtam M… dar “uita-te si tu cata esti!” Cand veneam acasa pentru o saptamana sau doua, imi lua vreo luna-doua sa imi revin si sa imi pun self-esteem-ul la locul lui. Acasa, devenea inexistent. Fiecare piatra de self-esteem pusa era daramata. Una dupa alta, pana nu mai ramanea nimic. Si cand ajungeam inapoi acasa, o luam de la capat. An de an, timp de vreo 7 ani, acelasi dans. Dupa sarcina, am slabit foarte mult. “Mai mananca si tu un pic, ca slabesti vazand cu ochii”.
Din pacate, nu cred ca s-a schimbat nimic in ziua de azi, pentru ca mentalitatea AIA inca exista, este bine bine ancorata in mamele noastre, bunicile noastre, matusile, tatii, etc. Poate de la noi incolo se vor schimba putin mentalitatile. Cel putin, vom incerca, ne vom da toata silinta ca puiul nostru mic sa creasca si sa devina un om “intreg” la cap, cu cat mai putine idei preconcepute si prejudecati.
Cu siguranta si baietii aveau complexe. Si cu la fel de multa siguranta, inca au. Dar am observat (in cercul meu restrans de prieteni si la servici) ca ei sunt mai putin critici. Sau cel putin, nu isi afiseaza parerile. Sau poate sunt ei exceptia? Nu stiu. :))

Îmi pare rău. Și chiar știu cum e…

Cred că va dura mult să vindecăm asta…