N-am timp.
Zilele-mi curg într-o alergătură continuă. La figurat. La propriu, n-am timp să alerg.
Trezit la șase dimineața – sau la cinci jumate dacă adorm devreme și mă trezesc înainte să-mi sune alarma. Pachețele pentru școală, două copile care fac mutrițe la șase jumate, mers la școală, întors acasă – sau dus la birou – și lucrat. Luat copilele de la școală, gătit, dormit. Orice altceva intervine de-a lungul zilei îmi dă programul peste cap. O întâlnire (de birou sau nu), o petrecere, un eveniment, o programare, o oră de odihnă. Alerg și uneori simt că n-apuc să-mi trag sufletul.
Știi citatele alea care circulă pe net, gen „trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima”? Sună bine, dar, desigur, n-am timp de așa ceva. Sau mi se pare că n-am.
În toată alergătura asta, câteodată se întâmplă ceva care îmi demonstrează că, de fapt, am timp. Am timp să pun brânză și felii de castraveți pe pâine dimineața, am timp să beau o cafea în liniște, am timp să trimit, uneori, o sută de emailuri pe zi, să scriu, să mă uit la un serial înainte să mi se închidă ochii. Am timp să-mi ud florile, să mă înfurii, să șterg petele de cerneală de pe gresia din baie. Am timp să călătoresc, să mă bucur de fiecare loc nou pe care îl descopăr, să merg la zilele de naștere ale prietenilor apropiați și să mă plâng că n-am timp :). Și mi-e tare ciudă pe mine că uit toate lucrurile astea și că-mi trebuie un șoc să-mi amintesc de ele. De data asta, șocul a venit peste noapte, când un om drag și foarte tânăr s-a dus pe neașteptate.
Mi-ai dat, dragă T., o lecție pe care aș fi preferat să nu o primesc în felul ăsta. Eu încă am timp. Și-aș vrea să nu uit asta.
