The fashion diary

mara coman pasiune pentru moda

Îmi amintesc foarte clar vara aceea din anul 2000 – și asta pentru că, fără să conștientizez, am făcut o alegere care mi-a schimbat viața. În loc să urmez traiectoria bine stabilită de tata și anume să devin notar (“de succes”, cum încă visează el; “mediocru”, îl contrazic eu), m-am angajat în presă. Țin foarte bine minte imaginea mea din oglinda liftului dintr-o clădire de birouri din Pipera: veneam de la un examen, plecasem de acasă cu părul prins, dar ajunsesem cu el în dezordine. Purtam un tricou verde cu dungi negre (oh, Doamne!) și jeanși negri. Mai aveam pe acasă o rochie lila (vă rog, nu aruncați cu roșii), o cămașă albă cu nasturi de sidef și încă o pereche de jeanși albaștri. Și-mi cumpăram o pereche de sandale pe sezon, că nu aveam nevoie de mai multe.

De lucrurile astea îmi amintesc când mă întreabă cineva dacă mi-a plăcut mereu moda. Nicidecum. Întrebările astea vin de la prietenii mei care nu lucrează în media și nu au mari tangențe cu moda. Din punctul lor de vedere – al oamenilor neatinși de acest microb – am prea mulți pantofi, prea multe haine. Și da, am mai multe decât alții. Și mai multe decât am nevoie. Dar nu, înainte de a lucra în presă (și la reviste pentru femei, în special), nu am avut vreo mare pasiune pentru modă. Mă încadram, zic eu, în limitele normale ale oricărei fete de 20 de ani. Dovadă sunt hainele pe care le aveam: puține – și asta nu mi se pare greșit – și banale. Și not so stylish, aș adăuga acum.

Totuși, la mine acasă se discuta despre haine, nu neapărat despre modă. Bunica era croitoreasă și era chiar foarte pricepută. Am crescut îmbrăcată în hainele făcute de ea și printre sute de reviste Burda (pe care le mai am și acum), din care lua tiparele. Chiar și după ce m-am angajat, purtam la birou un palton făcut de ea, despre care colegele mă tot întrebau dacă era de la Stefanel.

Mama era discreția întruchipată (și nu doar în materie de haine). Înainte de ’90, când în magazine nu se găsea nimic de îmbrăcat, purta aproape doar haine făcute de bunica. Asta, chiar dacă, uneori, ar fi găsit de cumpărat o fustă sau o bluză care i-ar fi plăcut. Dar știa că, la cât de puține opțiuni sunt, ar fi fost îmbrăcată “ca toată lumea”. Așa că prefera să caute un material de calitate și să comploteze cu bunica pentru o bluză care să nu semene cu tot ce vedea pe stradă. Nimic extravagant, nimic care să iasă în evidență, în afara faptului că hainele ei erau altfel.

Dar, cu toată discreția și eleganța mamei, când am mai crescut, am avut o perioadă rebelă. Cu  haine colorate, foarte colorate, cu bocanci și trei cercei într-o ureche. Însă nebunia a trecut așa cum a venit. Și, apoi, mereu cu nasul prin reviste de modă, trenduri și magazine, am început să iubesc hainele. A urmat o vreme de shopping impulsiv, de parcă voiam să adun tot ce n-am avut în studenție – și tot mi se părea că nu am cu ce să mă îmbrac. Acum iubesc moda, I really do. Dar aplic regulile mamei: nu mai cumpăr mult, nu mi se mai pare că-mi trebuie tot. Și, cel mai important: știu că discreția e mai prețioasă decât orice apariție extravagantă.

Related Posts

Leave a Comment

No Comments Yet.